În luna octombrie, trei ființe improbabile care vorbesc despre umanitate și adevăr, au fost surprinse în “Vitrine Imposibile”, o instalație cu trei performance-uri, produsă de Vanner Collective la care au putut participa mai multe serii a câte patru spectatori care au ascultat la căști timp de 60 de minute trei episoade ce dau voie slăbiciunilor noastre să se manifeste.
Despre sursa inspirației, cum te poți exprima doar prin teatru și punerea în vitrine a acestui proiect povestește Iulia Grigoriu, regizor de teatru, în interviul de mai jos.
Povestește-ne puțin despre Iulia omul și cum a ajuns regizor?
Nu m-am gândit la asta până acum, dar cred că multe dintre alegerile mele din maturitate se datorează unei întâmplări fericite din copilăria mea, și anume faptul că ni s-a stricat la un moment dat televizorul. Văzând ai mei că încep să citesc între timp, nu l-au mai adus deloc acasă nici după ce s-a reparat, iar pentru mine și acum e ciudat când sunt în vizită la cineva și merge televizorul non-stop pe fundal. Deci m-au dus de mică la teatru, mi-au citit poezie și mi-au dat literatură fantastică. Oare la ce se așteptau? Tata voia să mă fac genetician sau fizician, dar nu îmi dau seama cum a calculat așa, o să-l întreb. Apoi am avut o verișoară mai mare căreia îi plăcea să ne jucăm pe roluri, și anume că ea e prințesa și eu servitoarea, mă păcălea că e un super joc, apoi după ce s-a născut fratele meu au început show-urile în familie. El a avut un instinct de business mult mai bun decât al meu, improvizam o cortină, tăiam bilete și făceam scene, așa le ziceam pe atunci. După care mi-am făcut trupă de teatru și tot așa. Am fost mereu atât de preocupată de asta încât nu îmi amintesc exact nici când am decis, nici să îmi fi dorit vreodată altceva.
Ce teme tratezi în munca ta și de ce le-ai ales?
Tema vine împreună cu textul pe care îl abordez, iar textele vin într-adevăr la pachet cu interesele pe care le am într-un anumit moment al vieții mele, de care câteodată nici nu-mi dau seama. De exemplu am încercat foarte mult ca pandemia să nu ajungă la mine psihic și să mă păstrez lucidă și sănătoasă mental, și totuși căutam recent un text și singurul care mi-a atras atenția era despre moarte. Cred așadar că multe zone de interes apar în subconștient, nici nu ne dăm seama când își fac prezența în mentalul nostru. La Vitrine imposibile am tratat tema fericirii, probabil că asta m-a preocupat în ultimul timp.
De unde îți vine inspirația și ce faci când ești într-un blocaj?
Inspirația îmi vine în mare parte din universul oniric, de când eram mică am păstrat o memorie vie a anumitor vise puternice vizual sau ca poveste și mereu apelez la acea lume atunci când mă simt în pană de idei. Altfel, mă simt inspirată atunci când am o stare bună, încă nu am găsit cheia creației în suferință, îmi e greu să o înțeleg. Într-un blocaj, sănătos ar fi să punem stop și să luăm o mică pauză, dar eu nu prea fac asta, de obicei mă învârt în jurul ideii căutând răspunsul până mă doare capul.
Ce îți propui prin spectacolele pe care le pui în scenă? Cu ce vrei să rămână din ele actorii și publicul? Tu cu ce rămâi din ele?
Cred că această întrebare s-ar potrivi mai bine unui regizor cu mai multă experiență și care montează mai mult, eu sunt încă într-o continuă tatonare a terenului. De un timp tot refuz propuneri, încă îmi acord acest lux de a face cum și ce simt că e cu adevărat important pentru mine. Probabil că n-o să mai dureze mult alintul ăsta. Dar ca să încerc să răspund, teatrul este un mediu de comunicare foarte eficient și puternic. Sunt lucruri pe care poți să le spui doar printr-o scrisoare, altele doar la telefon sau printr-o melodie. Alte lucruri pot fi comunicate cel mai bine printr-un spectacol, căci lipsa unuia dintre elementele care îl compun ar sluți mesajul. Mi-aș dori ca actorii să rămână cu amintirea unor repetiții amuzante și cu plăcerea căutării unor zone poate nu chiar confortabile; mi-ar plăcea ca publicul să plece de la teatru cu ideea că e ok. Că la finalul zilei, indiferent prin ce greutăți trecem, e ok. Iar eu mi-aș dori să rămân cu puțin mai multă încredere în mine.
Cum ai ales modul de implementare pentru Vitrine Imposibile? Conceptul a fost adaptat spațiilor sau spațiile au inspirat conceptul?
Ambele variante sunt corecte, conceptul a pornit de la ideea de vitrină, dar cele trei galerii anume pe care le-am avut ca spații au inspirat și modificat mai departe conceptul. Nu pot să spun că am ales eu modul de implementare, mai degrabă el a fost impus de natura proiectului și de multele restricții pe care le-am avut. Dacă era după mine am fi repetat mai mult în galerii, am fi avut mai mult timp, mai mulți spectatori, câte ceva mai mult din toate. Dar am operat cu toate regulile de funcționare în vigoare și cred că până la urmă a ieșit optim. Norocul meu a fost o echipă super profi.
Care au fost provocările de orice fel pe care le-ai întâmpinat? Cine ți-a fost cel mai mare suport?
La acest proiect am avut trei stâlpi majori pe trei paliere diferite. În primul rând pe Liviu și pe Denisa de la Vanner Collective care au întâmpinat și rezolvat orice problemă organizatorică înainte să ajungă la mine; în echipa artistică pe Sofia Iorga, cea care a făcut make-up și costume și pe al cărei talent și intuiție știu că mă pot baza oricând; în al treilea rând stâlpul de acasă, omul la care veneam după o zi plină și îi spuneam că am senzația că nimic nu funcționează, iar el știa ce și cum să îmi zică pentru a risipi toate fricile. Deci provocări au fost, dar și sprijin pe măsură.
Proiectul a avut multe variabile: trei spații, trei actori, trei texte. Cum ai ajuns la formula finală și ideală?
Mă inspiră și mă ajută variabilele, nu le privesc ca pe niște obstacole. Cei trei actori au fost extrem de profi, sigur că am împărtășit temerile teritoriului străin experimental cu toții, dar în același timp m-am putut baza pe ei; spațiile au venit cu specificul lor și a ajutat faptul că totul s-a întâmplat pe Calea Victoriei, iar textele s-au modificat organic pe parcursul repetițiilor. Țin minte când a fost gata textul lui Sever Andrei și ne-am întâlnit să mi-l citească, a fost o emoție foarte mișto.
Crezi că e important ca actorii, regizorii și producătorii să iasă din zona de confort a teatrelor, fie și ele independente și să exploreze formate și spații neconvenționale?
Nu cred că acest lucru este important de la sine. Cred că poate deveni astfel dacă apare această nevoie la creatorii menționați, atunci devine cu adevărat interesant. Pentru public, da, contează să vadă că spectacolul de teatru nu depinde obligatoriu de clădirea teatrului, el se poate întâmpla aproape oriunde.
Ce proiecte vei mai dezvolta în viitorul apropiat?
Îmi doresc să mă întorc la scris și de data aceasta să mai scot și la lumină ceea ce scriu, vreau să fac un spectacol tot pe marginea conceptului de imposibil, după Dicționarul imposibilului de Didier Van Cauwlaert, și am un proiect experiment pe care voi fi foarte fericită să îl văd luând contact cu spectatorii, dar căruia îi trebuie destul de mult timp ca să ia formă. Deci lucrez constant, iar cum scoate ceva nasul spre public, vă anunț!
