Zilele acestea la 2/3 galeria are loc expoziția participativă O copie mecanică. Astfel, timp de patru săptămâni, până pe 4 decembrie, galeria se va transforma într-o cameră fotografică și va funcționa, concomitent, ca o cameră obscură și instalație experiențială, ca spațiu expozițional și ca atelier de creație, artiștii în rezidență fiind invitați să realizeze lucrări artistice si instalații fotografice în situ.
Am stat de vorba cu artista multimedia Sabina Suru care va fi în rezidență în perioada 24 noiembrie-4 decembrie la 2/3 galeria. Vernisajul O copie mecanică în viziunea ei va fi pe 30 noiembrie, în același spațiu. Cu această ocazie invităm toți iubitorii de artă să participe la actul artistic creat de Sabina. Vizitatorii vor putea participa activ la conceptele propuse de artistă, în timpul rezidenței, iar ce va ieși, veți putea în cadrul vernisajului.
Cum ai pornit acest proiect? De unde a pornit ideea de a crea o copie mecanică a unui lucru sau spațiu?
Anul acesta a fost unul în care toate lucrurile s-au adunat firesc, calm, s-au cristalizat și, acolo unde eu simțeam ca ceva funcționează dar încă nu era tocmai limpede cum sau de ce, a început sa fie vizibil și cum și de ce. Ideea proiectului este de fapt a Claudiei, de la 2/3 galeria și am îmbrățișat-o cu entuziasmul acela care vine ca o ploaie rapidă și intensă într-o vară când chiar iți dorești acea ploaie mai mult decât orice. Mi-a povestit ce pune la cale și cred ca am început sa rulez in imaginația mea ce as putea face când ea abia termina prima frază!
Share, Tag or Dye - instalatie colectiva in collab cu Allkimik, 2022 - cianotip pe vâscoză, installation view la VAGon Atelierele Malmaison (foto credit Alex Spineanu)
Dar să încep cu începutul, nu? Eu nu cred ca am putut spune vreodată cu mâna pe inimă “Sunt fotograf(a).” Vin cu un fundament destul de amestecat ca formare, iar fotografia a fost un traseu pe care l-am traversat nestructurat, haotic, ghidată mai degrabă de serendipitate, încât nu este un mediu cu adevărat identitar al artei în care înot. Este, însă, un element central. Sună puțin contradictoriu, nu-i așa? Nu este, însă. Relația mea cu fotografia s-a dezvoltat mai degrabă în baza unei pasiuni pentru istoria tehnologiei și a științei, a conexiunilor neclare care mână cultura într-o direcție sau alta (mă întorc tot timpul cu gândul la James Burke și cum apariția calculatorului, spune el într-un long circuit relațional, este legata de valul de răcire globală de acum 10 secole. Și asta e contraintuitiv puțin, așa-i?), respectiv de o feblețe pentru medii care aduc împreună domenii disociate. Pasionată fiind de optică, sticlă și chimie, fotografia era un inevitabil, clar. Acum, legat de O copie mecanică, du-te-vino-ul constant pe care îl fac de câțiva ani între foto, video și obiect(ificare) este din aceeași familie cu repetitivitatea procesuală, tehnică și, mai ales, gestuală a fotografiei. Propunerea Claudiei a fost, practic, un punct în care un cerc pe care îl construiesc cu răbdare de mulți ani se închide încetișor și începe să se rotească de la sine.
Ce fel de tehnică ai ales pentru acest proiect? Vizitatorii vor putea participa la actul tău artistic?
Pentru ca îmi place nesfârșit să îmi complic existența cu procese de lucru anevoioase, care implică foarte multe variabile și chițibușeală, am ales cianotipia. Am făcut aceasta alegere, de fapt, nu pentru a-mi acomoda zona de confort (deși așa pare, nu? :B ), ci pentru ca exista o dezbatere nesfârșită a semnificațiilor și implicațiilor replicării unei imagini. Walter Benjamin este adus în aceasta discuție iar și iar, însă în momentul în care a scris “Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice”, replicarea mecanică implica un amplu aport manual. Mi-am dorit să explorez puțin mai atent componenta aceasta de manualitate din procesul de duplicare tehnică. În același timp, aportul publicului a fost întotdeauna un element important pentru mine, iar de câțiva ani încoace, încerc sistematic să provoc fiecare vizitator sa-mi fie sfătuitor, colaborator, prieten. Cu alte cuvinte, în cursul rezidenței-expo din cadrul O copie mecanică, oamenii din public vor putea să facă ce simt că le-ar face plăcere - de la a se învârti și a se uita la ce fac, la a pune întrebări și a-mi da sugestii până la a-mi fi asistenți și a pune o mână activ în procesul meu de lucru.
scan test cianotipie pe hârtie, 2022
O copie mecanică, fiind un proiect mai complex, ne poți povesti despre felul în care vei expune?
Modul meu de a lucra cu fotografia a fost întotdeauna unul axat mai degrabă pe o abordare obiectuală și orientată înspre proces, tehnică și reactivare a unor metode absolute tehnologic. În egala măsură, mă extaziază legătura dintre fotografie și video, video în sensul de multiplicare a imaginii fotografice cu o rapiditate apropiată de cogniția umană, caz în care fotografia devine parțial altceva, păstrând-și identitatea recognoscibil doar dacă umblăm la timpul perceptual, ca sa zic așa. Mai simplu spus, voi transforma filmul într-o multitudine de obiecte. Fiecare cadru al filmului va putea fi atins, privit individual, mutat și așa mai departe. Fiecare cadru va fi, tehnic vorbind, o cianotipie pe sticlă. O secundă de film are 15-30 de cadre, în funcție de situație (idealul este spre 30 de cadre, cel mai aproape de percepția ochiului uman). Pe parcursul rezidenței, voi face practic aceste obiecte fotografice care înmagazinează timpul filmic și voi popula spațiul galeriei cu o instalație care se va umple pe măsură ce trec zilele de lucru. Cel mai probabil, voi reuși undeva la 10-20 secunde de film, ceea ce înseamnă un minim de 300 de plăci de sticlă (după calcule mele, suficient încât navigarea fizică a galeriei să devină tot mai anevoioasă și mai labirintică). Acum, rămâne de văzut cât de bine se aliniază calculele de-acasă cu cele în situ, dar fingers crossed!
Ce va conține expoziția ta? Cum va arăta o copie mecanică în viziunea ta?
Expoziția va fi, în esență, o instalație modulară. Pe de-o parte, voi avea un prim element modular sub forma unor module metalice pe care le fac cu ajutorul minunat al lui Andrei Tudose și Albert Kaan și pe de alta, plăcile / modulele de sticlă (cadrele filmului meu obiectificat adică) la dimensiunea literală a unui cadru de film (16x9 - aici, centimetri) care vor umple încet încet primele module. Cu puțină grijă și poftă de joacă, participanții din public vor avea libertatea să intervină (dacă asta își doresc, eu abia aștept să aflu!) și să schimbe ordinea plăcilor, de exemplu. Asta va impacta direct fluiditatea video-ului final (pentru că a doua jumătate a procesului de lucru implica scanarea plăcilor și recompunerea digitală a filmului).
portrait duchamped as Mona Lisa - cianotip de Alex Spineanu dupa un ambrotip de Stefan Dinu
Cum ți se pare, din punct de vedere al artistului, ca timp de cateva zile, practic spațiul în care vei crea, va fi și spațiu expozițional? Cum este să creezi în același loc în care expui?
Răspunsul meu este: n-am nici cea mai vagă idee, abia aștept acest experiment! :)
Spun asta pentru că eu sunt dintre artiștii care se simt cel mai acasă în atelier. Sunt zile în care am nevoie să lucrez la calculator ori am drumuri de făcut și, implicit, nu mai ajung la atelier, ceea ce am constatat ca îmi afectează vizibil modul în care îmi gândesc și planific proiectele. În astfel de momente, practic mut atelierul în spatiul minții și continui să lucrez acolo, până pot ajunge la atelier să materializez ce mai adun astfel. Lucrând în spațiul în care voi expune, voi avea mult mai multă libertate pentru partea de adaptare în spațiu a proiectului (care este site-specific, firește), pentru că o bună parte din lucrurile pe care le-aș fi proiectat mental, le pot face aplicat direct în galerie. Pe de altă parte, 2/3 galeria îmi va deveni “acasă” preț de 10 zile. Voi avea cu siguranța un colț de cafea, indiscutabil.
Am stat de vorba cu artista multimedia Sabina Suru care va fi în rezidență în perioada 24 noiembrie-4 decembrie la 2/3 galeria. Vernisajul O copie mecanică în viziunea ei va fi pe 30 noiembrie, în același spațiu. Cu această ocazie invităm toți iubitorii de artă să participe la actul artistic creat de Sabina. Vizitatorii vor putea participa activ la conceptele propuse de artistă, în timpul rezidenței, iar ce va ieși, veți putea în cadrul vernisajului.
Anul acesta a fost unul în care toate lucrurile s-au adunat firesc, calm, s-au cristalizat și, acolo unde eu simțeam ca ceva funcționează dar încă nu era tocmai limpede cum sau de ce, a început sa fie vizibil și cum și de ce. Ideea proiectului este de fapt a Claudiei, de la 2/3 galeria și am îmbrățișat-o cu entuziasmul acela care vine ca o ploaie rapidă și intensă într-o vară când chiar iți dorești acea ploaie mai mult decât orice. Mi-a povestit ce pune la cale și cred ca am început sa rulez in imaginația mea ce as putea face când ea abia termina prima frază!
Share, Tag or Dye - instalatie colectiva in collab cu Allkimik, 2022 - cianotip pe vâscoză, installation view la VAGon Atelierele Malmaison (foto credit Alex Spineanu)
Dar să încep cu începutul, nu? Eu nu cred ca am putut spune vreodată cu mâna pe inimă “Sunt fotograf(a).” Vin cu un fundament destul de amestecat ca formare, iar fotografia a fost un traseu pe care l-am traversat nestructurat, haotic, ghidată mai degrabă de serendipitate, încât nu este un mediu cu adevărat identitar al artei în care înot. Este, însă, un element central. Sună puțin contradictoriu, nu-i așa? Nu este, însă. Relația mea cu fotografia s-a dezvoltat mai degrabă în baza unei pasiuni pentru istoria tehnologiei și a științei, a conexiunilor neclare care mână cultura într-o direcție sau alta (mă întorc tot timpul cu gândul la James Burke și cum apariția calculatorului, spune el într-un long circuit relațional, este legata de valul de răcire globală de acum 10 secole. Și asta e contraintuitiv puțin, așa-i?), respectiv de o feblețe pentru medii care aduc împreună domenii disociate. Pasionată fiind de optică, sticlă și chimie, fotografia era un inevitabil, clar. Acum, legat de O copie mecanică, du-te-vino-ul constant pe care îl fac de câțiva ani între foto, video și obiect(ificare) este din aceeași familie cu repetitivitatea procesuală, tehnică și, mai ales, gestuală a fotografiei. Propunerea Claudiei a fost, practic, un punct în care un cerc pe care îl construiesc cu răbdare de mulți ani se închide încetișor și începe să se rotească de la sine.
Pentru ca îmi place nesfârșit să îmi complic existența cu procese de lucru anevoioase, care implică foarte multe variabile și chițibușeală, am ales cianotipia. Am făcut aceasta alegere, de fapt, nu pentru a-mi acomoda zona de confort (deși așa pare, nu? :B ), ci pentru ca exista o dezbatere nesfârșită a semnificațiilor și implicațiilor replicării unei imagini. Walter Benjamin este adus în aceasta discuție iar și iar, însă în momentul în care a scris “Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice”, replicarea mecanică implica un amplu aport manual. Mi-am dorit să explorez puțin mai atent componenta aceasta de manualitate din procesul de duplicare tehnică. În același timp, aportul publicului a fost întotdeauna un element important pentru mine, iar de câțiva ani încoace, încerc sistematic să provoc fiecare vizitator sa-mi fie sfătuitor, colaborator, prieten. Cu alte cuvinte, în cursul rezidenței-expo din cadrul O copie mecanică, oamenii din public vor putea să facă ce simt că le-ar face plăcere - de la a se învârti și a se uita la ce fac, la a pune întrebări și a-mi da sugestii până la a-mi fi asistenți și a pune o mână activ în procesul meu de lucru.
scan test cianotipie pe hârtie, 2022
Expoziția va fi, în esență, o instalație modulară. Pe de-o parte, voi avea un prim element modular sub forma unor module metalice pe care le fac cu ajutorul minunat al lui Andrei Tudose și Albert Kaan și pe de alta, plăcile / modulele de sticlă (cadrele filmului meu obiectificat adică) la dimensiunea literală a unui cadru de film (16x9 - aici, centimetri) care vor umple încet încet primele module. Cu puțină grijă și poftă de joacă, participanții din public vor avea libertatea să intervină (dacă asta își doresc, eu abia aștept să aflu!) și să schimbe ordinea plăcilor, de exemplu. Asta va impacta direct fluiditatea video-ului final (pentru că a doua jumătate a procesului de lucru implica scanarea plăcilor și recompunerea digitală a filmului).
portrait duchamped as Mona Lisa - cianotip de Alex Spineanu dupa un ambrotip de Stefan Dinu
Răspunsul meu este: n-am nici cea mai vagă idee, abia aștept acest experiment! :)
Spun asta pentru că eu sunt dintre artiștii care se simt cel mai acasă în atelier. Sunt zile în care am nevoie să lucrez la calculator ori am drumuri de făcut și, implicit, nu mai ajung la atelier, ceea ce am constatat ca îmi afectează vizibil modul în care îmi gândesc și planific proiectele. În astfel de momente, practic mut atelierul în spatiul minții și continui să lucrez acolo, până pot ajunge la atelier să materializez ce mai adun astfel. Lucrând în spațiul în care voi expune, voi avea mult mai multă libertate pentru partea de adaptare în spațiu a proiectului (care este site-specific, firește), pentru că o bună parte din lucrurile pe care le-aș fi proiectat mental, le pot face aplicat direct în galerie. Pe de altă parte, 2/3 galeria îmi va deveni “acasă” preț de 10 zile. Voi avea cu siguranța un colț de cafea, indiscutabil.