Articol semnat de Ioana Bâldea Constantinescu
Merg la Radio pe jos. În fiecare zi. Fac asta cam de un an. Nu e o plimbare, nu e nici măcar, așa cum am bănuit o vreme, plăcerea de a mă bălăci într-o singurătate dinamică, proprie introvertiților. E ceva mai mult de-atât. Mai adânc. Mai declarativ. E o relație. Nu e text ca el. Oraşul, dimineaţa. Dacă la metrou lupți pentru fiecare gură de aer și descoperi în detaliu misterioasa geografie a claustrofobiei, la suprafață ești ca Tezeu scăpat din Labirint. Firul Ariadnei e la tine și, dacă nu te moșmondești prea mult, ai toate șansele să te aștepte, pe undeva, o corabie cu pânze albe... Asta, în mod clar, nu o să se întâmple azi, pentru că sunt în ușoară întârziere. Cu jumătate de oră mai devreme, m-aș fi mișcat printr-un oraș dat pe silent, ca într-un film postapocaliptic. Magazine închise, graffiti, vegetaţie urbană dezlănţuită pe câte-un zid ştirb de tencuială. Acum, orașul are deja sonor și explorarea aceasta, la întâmplare, dar cu țintă, în același timp, îmi ține loc de poezie matinală. E un soi de exercițiu de improvizație, din care câștig pereți desfigurați, dar năpădiți de caprifoi și eleganță arhitecturală diseminată în mirosuri fetide (nu, dimineața nu miroase bine în București, nici măcar în centru sau, poate, mai ales, nu pe-aici...).
Partea asta de oraș, de la Unirea pe Berthelot, cu toată pleiada de străduţe perpendiculare, fiecare cu povestea ei, face parte din metabolismul meu. Se amestecă, într-un fel, cu cafeaua la pachet şi micul dejun bifat în mai puţin de jumătate de minut. Slow living-ul se reduce la asta, dimineața. La mersul pe jos la serviciu. La un soi de libertate la scară mică. Azi, să trec pe lângă Palatul Universul sau să cobor direct pe Regina Elisabeta? Să beau cafeaua de la Trofic sau de la Beans and Dots? Peretele acela pe care scrie Littérature, de pe Intrarea Rigas... s-o iau pe lângă el? Am timp să-l văd? Hai că am, totuși. O tai prin Cișmigiu, spre Radio, pe urmă, și recuperez. Schiţez o urmă de zâmbet. Realitatea e că ar fi deprimant oraşul fără opțiunile acestea, fără posibilitatea de a recalibra spontan trasee, de a reuni imagini, de a mixa tipuri de soundtrack mental și de specialty coffee.
Mi-l imaginez adormit. Un oraş care se întoarce, în pat, pe partea cealaltă. Cască. Se trezește pe măsură ce eu alunec pe lângă vitrine (am trecut pe lângă Modul Cărturești, ceva mai devreme – în mintea mea se schițează o listă de shopping). Râde amuzat de micile mele revelații. Cișmigiul e aproape gol la ora asta. În el s-a ascuns un colţ de soare. Văd căţei la plimbare. Un chihuahua şi doi cockeri necunoscuţi. Lipsesc preferaţii mei: schnauzer-ul mijlociu sare şi piper şi ogarul legat la Izvor, la supermarket. Ne dăm bineţe ritual, pe muteşte. Suntem un fel de prieteni. Dar, cum spuneam, acum, eu sunt în întârziere şi ei cred că şi-au terminat deja plimbarea. Ne vom vedea mâine, presupun. E reconfortant orașul la ora asta. Fără cohortele de locuitori ai propriilor telefoane mobile care se înghesuie pe pasarelă, la Unirii. Fără maşinile care claxonează bezmetic, la Izvor, fără zugravi care se străduiesc să refacă o faţadă (cred că e a cincea oară când locul ăsta îşi schimbă firma), fără nimeni care să facă live Facebook lângă tine, fără domnul care gesticulează, în fiecare dimineaţă, caraghios şi care pare să vorbească singur (ce-ar fi viaţa fără handsfree...). Cât reflectez la ideea asta, uite că am ajuns pe Schitu Măgureanu. Nu, tot nu sunt prea mulți oameni pe-aici. Sunt, în schimb, la locul lor magnolia de la Nunţiatură, intersecţia cu Ionel Perlea, casa cu cei doi golden retrieveri, zidurile bej de dinainte de Popa Tatu, balcoanele de fier forjat, răsucite printre crengi de un verde care acum e lipsit de opulenţă, dar care lasă deja să i se prelingă, printre frunze, stropi de lumină ondulată pe asfalt. Înaintez printre ferestre boltite şi fac stânga pe Berthelot. E deja soare în mănunchiuri pe acoperişuri. Nu mai am cafea aproape deloc. Păstrez o părticică din oraşul care încă lenevește într-un huzur fanariot, pe dinăuntru.
Îi zâmbesc cu stinghereala demnă de o plajă cu umbrelele înfoiate de vânt. Suntem, într-un fel, ochi în ochi. Eu și el. Şi toate poveştile dintre noi. Și senzația aceasta unică a navigării niciodate intuite de Google Maps, a busolei interioare care te duce ba pe lângă Cinema Capitol, pe Constantin Mille, ba pe Matei Millo și prin Pasajul Englez. Aproximativ în același interval de timp.
Aștept ca, imediat după Minister, se văd elevii de la Tonitza răsfirați pe stradă, cu capetele pline, probabil, de orașul de mâine... Cafeaua din paharul de carton s-a terminat. Mi-a rămas pe cerul gurii un strop de neliniște urbană pe care o iau cu mine, la Radio. Aștept să prindă formă, să se transforme în verb, în aer împins pe consoane și vocale lungite în siajul unui gând. Să crească din ea o idee sau două. Poate o stare. Poate întrebări.
Merg la Radio pe jos. În fiecare zi. Fac asta cam de un an. Nu e o plimbare, nu e nici măcar, așa cum am bănuit o vreme, plăcerea de a mă bălăci într-o singurătate dinamică, proprie introvertiților. E ceva mai mult de-atât. Mai adânc. Mai declarativ. E o relație. Nu e text ca el. Oraşul, dimineaţa. Dacă la metrou lupți pentru fiecare gură de aer și descoperi în detaliu misterioasa geografie a claustrofobiei, la suprafață ești ca Tezeu scăpat din Labirint. Firul Ariadnei e la tine și, dacă nu te moșmondești prea mult, ai toate șansele să te aștepte, pe undeva, o corabie cu pânze albe... Asta, în mod clar, nu o să se întâmple azi, pentru că sunt în ușoară întârziere. Cu jumătate de oră mai devreme, m-aș fi mișcat printr-un oraș dat pe silent, ca într-un film postapocaliptic. Magazine închise, graffiti, vegetaţie urbană dezlănţuită pe câte-un zid ştirb de tencuială. Acum, orașul are deja sonor și explorarea aceasta, la întâmplare, dar cu țintă, în același timp, îmi ține loc de poezie matinală. E un soi de exercițiu de improvizație, din care câștig pereți desfigurați, dar năpădiți de caprifoi și eleganță arhitecturală diseminată în mirosuri fetide (nu, dimineața nu miroase bine în București, nici măcar în centru sau, poate, mai ales, nu pe-aici...).
Partea asta de oraș, de la Unirea pe Berthelot, cu toată pleiada de străduţe perpendiculare, fiecare cu povestea ei, face parte din metabolismul meu. Se amestecă, într-un fel, cu cafeaua la pachet şi micul dejun bifat în mai puţin de jumătate de minut. Slow living-ul se reduce la asta, dimineața. La mersul pe jos la serviciu. La un soi de libertate la scară mică. Azi, să trec pe lângă Palatul Universul sau să cobor direct pe Regina Elisabeta? Să beau cafeaua de la Trofic sau de la Beans and Dots? Peretele acela pe care scrie Littérature, de pe Intrarea Rigas... s-o iau pe lângă el? Am timp să-l văd? Hai că am, totuși. O tai prin Cișmigiu, spre Radio, pe urmă, și recuperez. Schiţez o urmă de zâmbet. Realitatea e că ar fi deprimant oraşul fără opțiunile acestea, fără posibilitatea de a recalibra spontan trasee, de a reuni imagini, de a mixa tipuri de soundtrack mental și de specialty coffee.
Mi-l imaginez adormit. Un oraş care se întoarce, în pat, pe partea cealaltă. Cască. Se trezește pe măsură ce eu alunec pe lângă vitrine (am trecut pe lângă Modul Cărturești, ceva mai devreme – în mintea mea se schițează o listă de shopping). Râde amuzat de micile mele revelații. Cișmigiul e aproape gol la ora asta. În el s-a ascuns un colţ de soare. Văd căţei la plimbare. Un chihuahua şi doi cockeri necunoscuţi. Lipsesc preferaţii mei: schnauzer-ul mijlociu sare şi piper şi ogarul legat la Izvor, la supermarket. Ne dăm bineţe ritual, pe muteşte. Suntem un fel de prieteni. Dar, cum spuneam, acum, eu sunt în întârziere şi ei cred că şi-au terminat deja plimbarea. Ne vom vedea mâine, presupun. E reconfortant orașul la ora asta. Fără cohortele de locuitori ai propriilor telefoane mobile care se înghesuie pe pasarelă, la Unirii. Fără maşinile care claxonează bezmetic, la Izvor, fără zugravi care se străduiesc să refacă o faţadă (cred că e a cincea oară când locul ăsta îşi schimbă firma), fără nimeni care să facă live Facebook lângă tine, fără domnul care gesticulează, în fiecare dimineaţă, caraghios şi care pare să vorbească singur (ce-ar fi viaţa fără handsfree...). Cât reflectez la ideea asta, uite că am ajuns pe Schitu Măgureanu. Nu, tot nu sunt prea mulți oameni pe-aici. Sunt, în schimb, la locul lor magnolia de la Nunţiatură, intersecţia cu Ionel Perlea, casa cu cei doi golden retrieveri, zidurile bej de dinainte de Popa Tatu, balcoanele de fier forjat, răsucite printre crengi de un verde care acum e lipsit de opulenţă, dar care lasă deja să i se prelingă, printre frunze, stropi de lumină ondulată pe asfalt. Înaintez printre ferestre boltite şi fac stânga pe Berthelot. E deja soare în mănunchiuri pe acoperişuri. Nu mai am cafea aproape deloc. Păstrez o părticică din oraşul care încă lenevește într-un huzur fanariot, pe dinăuntru.
Îi zâmbesc cu stinghereala demnă de o plajă cu umbrelele înfoiate de vânt. Suntem, într-un fel, ochi în ochi. Eu și el. Şi toate poveştile dintre noi. Și senzația aceasta unică a navigării niciodate intuite de Google Maps, a busolei interioare care te duce ba pe lângă Cinema Capitol, pe Constantin Mille, ba pe Matei Millo și prin Pasajul Englez. Aproximativ în același interval de timp.
Aștept ca, imediat după Minister, se văd elevii de la Tonitza răsfirați pe stradă, cu capetele pline, probabil, de orașul de mâine... Cafeaua din paharul de carton s-a terminat. Mi-a rămas pe cerul gurii un strop de neliniște urbană pe care o iau cu mine, la Radio. Aștept să prindă formă, să se transforme în verb, în aer împins pe consoane și vocale lungite în siajul unui gând. Să crească din ea o idee sau două. Poate o stare. Poate întrebări.
