Articol semnat de Mihaela Dedeoglu
Ziua în care m-am mutat în garsoniera din Piaţa Amzei a fost una dintre cele mai fericite din viaţa mea. Ca să fiu mai riguroasă, starea de fericire a apărut în dimineaţa următoare, când m-am trezit între un teanc de cărţi şi un teanc de haine, pe plapuma pusă direct pe podea. Pe la cinci şi jumătate, a răsărit soarele. Ador soarele şi apartamentele luminoase, cu ferestre mari! Am deschis uşa balconului şi nările mi s-au umflat de un miros cunoscut, dar pe care l-am identificat abia după câteva secunde și care urca surprinzător de puternic până la etajul șapte, invadând rapid casa. Căpşune! Toată casa şi toată piaţa miroseau a căpşune. Fericire la kilogram – să locuieşti deasupra unei pieţe în sezonul căpşunelor e paradisul pe pământ. Era în 1993, şi în Piaţa Amzei era piaţă. O piaţă în adevăratul sens al cuvântului, cu legume, cu fructe, cu ţărani autentici, mai mică şi mai scumpă decât Matache, dar mai mare şi mai ieftină decât Dorobanţi. Vara, zumzăiala proprie comerţului începea dimineaţa devreme, pe răcoare. Stăteam cu orele cocoţată pe parapetul gros de 40 de centimetri al balconului şi priveam fascinată în jos, la furnicarul din labirintul de tarabe. Inventam poveşti, dialoguri, personaje. A fost una dintre cele mai fertile perioade pentru imaginaţia mea literară. Clú-ul spectacolului (mai bine zis, obsesia vieţii mele) nu era însă acolo, jos, ci avea să fie, mai târziu, sus, sub picioarele mele.
Paradisul meu personal e situat la ultimul etaj, are zece metri lungime pe trei lăţime, o expunere directă la soare de la răsărit şi, până pe la trei după-amiază, fără vizavi jenant, un teren de joacă pe care, în mod obișnuit și cu nedisimulată mândrie, îl numesc terasa mea. În primii doi ani, a fost loc de petrecere cu colegii din presă. Pe urmă, am plecat. După o vreme, m-am întors. Cred că m-am întors în apartamentul acesta mic (şi încă stau în el) pentru un singur mare motiv: terasa mea, un work in progress. Toată copilăria am visat la o terasă, iar în cei şapte ani cât am stat la Paris, n-a fost săptămână să nu mă întreb ce mai face terasa mea. Când m-am întors, îi venise rândul. În scurt timp, în locul clasicelor dale de beton, a apărut un deck din pin nordic, culoarea mierii de mană de brad, curăţat de două ori pe an cu perie moale şi tratat cu ulei. În ghivece de teracotă de diverse dimensiuni (cele mai bune, ca să respire plantele) s-au instalat (pe un pat de bile de argilă pentru drenaj şi substrat de calitate) trei tuia mari, două glicine, un liliac, un prun, o azalee, o magnolie stelată, doi tuia smaragd, câţiva buxus, plante aromatice de parcă găteam pentru un regiment – cimbru, busuioc, dafin, salvie, coriandru, rozmarin, levănţică, mentă şi ciboulette (chives pentru anglofoni, arpagic pentru noi), plus tot soiul de alte plante şi arbuşti despre care nu ştiam absolut nimic, culese şi aduse cu taxiul din diferite magazine din Bucureşti. Cum în Piaţa Amzei nu mai era piaţă, cu încrederea arogantă a debutantului, mi-am făcut grădina mea perfectă, la etajul șapte, cu cerul deasupra capului. Aveam aspirator de frunze (să fie curat), îngrăşământ organic şi furtun de udat (să fie verde), aveam şezlong şi băncuţă de lemn, masă, scaune şi umbrelă de soare. O vreme, a arătat ca în revistele de decoraţiuni. Pe urmă, am învăţat că un tuia poate fi mâncat într-o săptămână de prietenul său, păianjenul roşu, că nu toate ghivecele de teracotă rezistă la -20 de grade, că sub un deck se adună frunze şi praf şi că toate se transformă, în cele din urmă, în humus căci, da, râme există şi în ghivecele de la etajul șapte. Au mai apărut şi limacşii, altă bucurie pentru simţuri şi tălpile goale. A urmat o perioadă în care terasa mea a devenit o junglă boemă. Glicinele s-au întins cât le era seva de lungă, liliacul a fost înlocuit cu două sălcii, au mai apărut nişte căpşuni (cu două producţii pe an), unele plante au murit, altele au venit singure prin ghivece: un stejar de plută, pe care l-am cedat, şi un arţar care are deja peste trei metri. Jungla boemă a fost însă şi propice împrietenirii cu insectele şi păsările, selectiv, dacă se poate. Un cuplu de guguştiuci şi-a făcut cuib într-o jardinieră de la fereastra bucătăriei – două ouă pe care toată lumea le-a păzit ca pe ochii din cap: şi eu, şi ei. Eu dădeam păpica, ei făceau cu schimbul, ziua el, noaptea ea. Până a venit Gogu, un uliu păsărar, cred, care se tot rotea de-o vreme pe la noi prin cartier. Sau poate a fost o bufniţă... habar n-am. Cert e că cineva a furat ouăle noaptea, era să zic că hoţii, exact de ziua mea, când eram cu Anamaria la un pahar de vin, la A1 (care nu mai există). Am văzut cuibul gol abia a doua zi, dimineaţa. Pe marginea jardinierei, tatăl se uita cu o privire disperată când la locul gol, când la mine, ca şi cum m-ar fi întrebat: ce-ai făcut?! Nu ştiu cum să explic mai bine ce s-a întâmplat atunci, nu am mai trăit niciodată un astfel de moment şi nici nu mi-am închipuit că păsările sunt capabile de asemenea trăiri. Şi acum încă mi se face pielea ca de găină. A durat câteva luni până când cuplul a hotărât să se reîntoarcă la mine, dar nu i-am mai lăsat niciodată să îşi facă cuib. Despre Gogu ştiu sigur că a făcut nişte ravagii spre iarnă, când l-am prins dând iama într-o micuță colonie de vrăbii. De ceva vreme, a dispărut. Viaţa îşi urmează cursul la etajul șapte. Am albinuţe şi bondari, mai apar si fluturi şi chiar câte o molie colibri. Anul trecut, am făcut şantier, şi terasa mea va intra în a treia sa vârstă. Va fi ultracontemporană, încă studiez problema. Jos, în piaţă, tot nu e piaţă. Doar două tarabe şi trei Mega. În schimb, au apărut câteva adrese simpatice de street food. Vă invit să ne faceţi o vizită.
V-am spus că stau în Piaţa Amzei? E greu, dar rezist. Mă gândesc să mai plantez nişte lavandă... şi să-mi iau un stup... Știu eu pe cineva care se ocupă cu asta...
Ziua în care m-am mutat în garsoniera din Piaţa Amzei a fost una dintre cele mai fericite din viaţa mea. Ca să fiu mai riguroasă, starea de fericire a apărut în dimineaţa următoare, când m-am trezit între un teanc de cărţi şi un teanc de haine, pe plapuma pusă direct pe podea. Pe la cinci şi jumătate, a răsărit soarele. Ador soarele şi apartamentele luminoase, cu ferestre mari! Am deschis uşa balconului şi nările mi s-au umflat de un miros cunoscut, dar pe care l-am identificat abia după câteva secunde și care urca surprinzător de puternic până la etajul șapte, invadând rapid casa. Căpşune! Toată casa şi toată piaţa miroseau a căpşune. Fericire la kilogram – să locuieşti deasupra unei pieţe în sezonul căpşunelor e paradisul pe pământ. Era în 1993, şi în Piaţa Amzei era piaţă. O piaţă în adevăratul sens al cuvântului, cu legume, cu fructe, cu ţărani autentici, mai mică şi mai scumpă decât Matache, dar mai mare şi mai ieftină decât Dorobanţi. Vara, zumzăiala proprie comerţului începea dimineaţa devreme, pe răcoare. Stăteam cu orele cocoţată pe parapetul gros de 40 de centimetri al balconului şi priveam fascinată în jos, la furnicarul din labirintul de tarabe. Inventam poveşti, dialoguri, personaje. A fost una dintre cele mai fertile perioade pentru imaginaţia mea literară. Clú-ul spectacolului (mai bine zis, obsesia vieţii mele) nu era însă acolo, jos, ci avea să fie, mai târziu, sus, sub picioarele mele.
Paradisul meu personal e situat la ultimul etaj, are zece metri lungime pe trei lăţime, o expunere directă la soare de la răsărit şi, până pe la trei după-amiază, fără vizavi jenant, un teren de joacă pe care, în mod obișnuit și cu nedisimulată mândrie, îl numesc terasa mea. În primii doi ani, a fost loc de petrecere cu colegii din presă. Pe urmă, am plecat. După o vreme, m-am întors. Cred că m-am întors în apartamentul acesta mic (şi încă stau în el) pentru un singur mare motiv: terasa mea, un work in progress. Toată copilăria am visat la o terasă, iar în cei şapte ani cât am stat la Paris, n-a fost săptămână să nu mă întreb ce mai face terasa mea. Când m-am întors, îi venise rândul. În scurt timp, în locul clasicelor dale de beton, a apărut un deck din pin nordic, culoarea mierii de mană de brad, curăţat de două ori pe an cu perie moale şi tratat cu ulei. În ghivece de teracotă de diverse dimensiuni (cele mai bune, ca să respire plantele) s-au instalat (pe un pat de bile de argilă pentru drenaj şi substrat de calitate) trei tuia mari, două glicine, un liliac, un prun, o azalee, o magnolie stelată, doi tuia smaragd, câţiva buxus, plante aromatice de parcă găteam pentru un regiment – cimbru, busuioc, dafin, salvie, coriandru, rozmarin, levănţică, mentă şi ciboulette (chives pentru anglofoni, arpagic pentru noi), plus tot soiul de alte plante şi arbuşti despre care nu ştiam absolut nimic, culese şi aduse cu taxiul din diferite magazine din Bucureşti. Cum în Piaţa Amzei nu mai era piaţă, cu încrederea arogantă a debutantului, mi-am făcut grădina mea perfectă, la etajul șapte, cu cerul deasupra capului. Aveam aspirator de frunze (să fie curat), îngrăşământ organic şi furtun de udat (să fie verde), aveam şezlong şi băncuţă de lemn, masă, scaune şi umbrelă de soare. O vreme, a arătat ca în revistele de decoraţiuni. Pe urmă, am învăţat că un tuia poate fi mâncat într-o săptămână de prietenul său, păianjenul roşu, că nu toate ghivecele de teracotă rezistă la -20 de grade, că sub un deck se adună frunze şi praf şi că toate se transformă, în cele din urmă, în humus căci, da, râme există şi în ghivecele de la etajul șapte. Au mai apărut şi limacşii, altă bucurie pentru simţuri şi tălpile goale. A urmat o perioadă în care terasa mea a devenit o junglă boemă. Glicinele s-au întins cât le era seva de lungă, liliacul a fost înlocuit cu două sălcii, au mai apărut nişte căpşuni (cu două producţii pe an), unele plante au murit, altele au venit singure prin ghivece: un stejar de plută, pe care l-am cedat, şi un arţar care are deja peste trei metri. Jungla boemă a fost însă şi propice împrietenirii cu insectele şi păsările, selectiv, dacă se poate. Un cuplu de guguştiuci şi-a făcut cuib într-o jardinieră de la fereastra bucătăriei – două ouă pe care toată lumea le-a păzit ca pe ochii din cap: şi eu, şi ei. Eu dădeam păpica, ei făceau cu schimbul, ziua el, noaptea ea. Până a venit Gogu, un uliu păsărar, cred, care se tot rotea de-o vreme pe la noi prin cartier. Sau poate a fost o bufniţă... habar n-am. Cert e că cineva a furat ouăle noaptea, era să zic că hoţii, exact de ziua mea, când eram cu Anamaria la un pahar de vin, la A1 (care nu mai există). Am văzut cuibul gol abia a doua zi, dimineaţa. Pe marginea jardinierei, tatăl se uita cu o privire disperată când la locul gol, când la mine, ca şi cum m-ar fi întrebat: ce-ai făcut?! Nu ştiu cum să explic mai bine ce s-a întâmplat atunci, nu am mai trăit niciodată un astfel de moment şi nici nu mi-am închipuit că păsările sunt capabile de asemenea trăiri. Şi acum încă mi se face pielea ca de găină. A durat câteva luni până când cuplul a hotărât să se reîntoarcă la mine, dar nu i-am mai lăsat niciodată să îşi facă cuib. Despre Gogu ştiu sigur că a făcut nişte ravagii spre iarnă, când l-am prins dând iama într-o micuță colonie de vrăbii. De ceva vreme, a dispărut. Viaţa îşi urmează cursul la etajul șapte. Am albinuţe şi bondari, mai apar si fluturi şi chiar câte o molie colibri. Anul trecut, am făcut şantier, şi terasa mea va intra în a treia sa vârstă. Va fi ultracontemporană, încă studiez problema. Jos, în piaţă, tot nu e piaţă. Doar două tarabe şi trei Mega. În schimb, au apărut câteva adrese simpatice de street food. Vă invit să ne faceţi o vizită.
V-am spus că stau în Piaţa Amzei? E greu, dar rezist. Mă gândesc să mai plantez nişte lavandă... şi să-mi iau un stup... Știu eu pe cineva care se ocupă cu asta...
