Edmond Niculușcă
FONDATOR ARCEN
Alberto Groșescu
VICEPREȘEDINTE ARCEN
La sfârșitului secolului XIX, mai exact în anul 1900, într-un articol din “Berliner Illustrierte Zeitung” se face o analiză a veacului care se încheie, iar cititorii sunt îndemnaţi să răspundă la întrebarea: Cine a adus omenirii, în opinia Dumneavoastră, cele mai mari servicii în acest secol?”. Răspunsurile sunt multe, numele sunt grele, având până azi rezonanţă. Sunt pomeniţi de cititorii berlinezi, pe rând: doctorul Lister, celebrul medic care a descoperit antisepticele și inginerul George Stephenson, cel care a construit prima cale ferată publică ce folosea locomotive cu abur între Liverpool și Manchester, doctoral Koch, descoperitorul bacilului tuberculozei, doctorul Röntgen, descoperitorul razelor X, Wilhelm I, Bismarck, și ultimul din listă, Charles Darwin, omul care tulburase omenirea întreagă cu a lui “Origine a speciilor”. Dacă un ziar de la București ar fi pus o întrebare asemănătoare cititorilor de la București probabil că cititorii ar fi menţionat pe Carol I, Carol Davila, Hașdeu, fraţii Golescu, Ion Brătianu, C.A.Rosetti, Eminescu și Alecsandri. Dar întrebarea nu ar fi fost o întrebare oarecare, ar fi produs discuţii aprinse asupra controversaţilor Maiorescu, Caragiale sau Protopopescu, iar casele de ţeremonie din centrul Bucureștilor, locurile unde se vânturau ideile și discuţiile cele mai moderne din epocă, locurile cele mai mondene și mai racordate la frămânările și preocupările lumii civilizate europene, ar fi fost “cuprinse de tulburare”.
“Casele de ţeremonie” de la București
Greu să ne mai imaginăm azi cum arăta viaţa, ritmul și lumea acestor oameni din Bucureștii secolului XIX. Sunt prea puţine reperele care să ne ajute să refacem acest tablou atipic. Dar dacă vom cerceta cronicile vechi ale orașului, vom vedea că toată această lume își trăia viaţa în preajma Grădinii Cișmigiului și a Căii Victoriei. Casa Oteteleșeanu, aflată unde e azi Palatul Telefoanelor, redacţia ziarului L`Independence Roumaine, peste drum de Oteteleșeanu, berăria Gambrinus de pe strada Regală, Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei sau Palatul Kreţulescu de pe Calea Știrbei Vodă, Casa Capșa sau Teatrul cel Mare de pe Podul Mogoșoaiei, Opera Naţională de la intrarea în Cișmigiu, din strada Valter Mărăcineanu ori Ateneul Român, toate aceste locuri erau, fără excepeţie, unele dintre cele mai cosmopolite case sau locuri de petrecere din Bucureștii finalului de secol XIX - început de XX, frecventate de numele grele din societatea bucureșteană. Le treaceau pragul în diferite momente ale anului, împreună sau separat, Floreștii, Filipeștii, Oteteleșenii, Cantacuzineștii, Suţuleștii, Văcăreștii, Creţuleștii, Creţenii sau Manu.
Și ce e și mai interesant e că serile pe care le petreceau în casele astea îmbinau luxul, flirtul, eleganţa, muzica, cu discuţiile despre literatură, filozofie, mersul vremurilor, politică și afaceri. O casă și o familie era cu atât mai importantă la București cu cât balul sau seara pe care o organiza era mai tristă și mai rece.
Totul era prestabilit și se petrecea după o rânduială știută pe dinafară. Spectacolul era atât de impresionant, încât de multe ori, în faţa caselor Kreţulescu sau Oteteleșeanu se adunau oamenii din rând ai Bucureștiului să privească rochiile elegante de mătase ori de catifea, cu dantele deosebit de fine și trene lungi din brocart, dar și bijuteriile din aur cu diamante pe care le purtau doamnele și domnișorele din lumea bună a capitalei. Niciuna dintre casele de ţeremonie de la București nu aveau în ele nimic românesc – nici mobilierul, nici îmbrăcămintea, nici dansul, nici muzica și nici măcar graiul. Se vorbea în diferite limbi afară de cea naţională: germană, franceză, italiană și până spre finalul secolului XIX și greacă.
Palatul Kreţulescu de pe Calea Știrbei Vodă
Dar să ne îndreptăm un pic atenţia asupra singurei Case de Ţeremonie din preajma Cișmigiului care a rămas până azi în picioare, adevărat, construită la începutul secolului XX, dar puternic marcată de ecoul veacului trecut: Palatul sau Casa Kreţulescu de pe Calea Știrbei Vodă. E unul dintre reperele acelei lumi dispărute azi care a modernizat prin moravuri, imitaţie și entuziasm tipic finalului de secol XIX, viaţa și faţa orașului București.
Fiica Mariei Filipescu şi a vornicului Constantin Kretzulescu, născută în anul 1857, la doi ani înainte de Mica Unire, a moştenit terenul şi casele înaintaşilor ei Kretzuleşti de la Nordul Grădinii Cișmigiului, iar la începutul secolului al XX-lea l-a angajat pe Petre Antonescu, arhitectul care a realizat planurile pentru construirea unei clădiri mai mari, în stilul Renaşterii franceze. Tânărul arhitect de atunci ce tocmai îşi terminase studiile la Ecole des Beaux Arts din Paris, având poate aceeaşi pornire în a realiza ceva grandios, se foloseşte de toate elementele clasice pe care le-a învăţat în şcoală, îmbraţişând de asemenea ideile lui Ion Mincu legate de stilul naţional românesc, pe deasupra mai adăugând şi elemente “la modă” în epocă luate de la casele vestice.
În anul 1902, Elena Kretzulescu face o cerere primarului capitalei pentru demararea lucrărărilor: “Procedând a face o reparaţiune şi transformare radicală a caselor mele, conform planurilor aici anexate, vă rog să binevoiţi a dispune a mi se da autorisarea cuvenită cu aprobarea necesară“.
Într-un număr al revistei interbelice “Ilustraţiunea română“ din anul 1933, un ziarist a descris interiorul imobilului Kretzuleştilor: “Gobelinuri fine şi, în acelaşi timp, uriaşe acopereau unul singur un perete întreg, iar mulţimea covoarelor imaterializa paşii omului. Tapete de mătase alinau privirile nostalgice, în timp ce plafoanele reprezentau cea mai de seamă bogăţie a interiorului, cu încrustări şi auriri în cari Renaşterea îşi dă mâna cu Bizanţul. Erau draperiile cari cufundau totul în noapte, argintăriile cu toată arta Levantului, tablourile cari reprezentau boieri bărboşi, cu caftane uriaşe, fanarioţi cu părul aranjat în reliefuri de metal. Pretutindeni risipă de bibelouri, figurine, ceasornice de toate mărimile“.
În 1927 Primăria Capitalei a cumpărat palatul de la Elena Kretzulescu, în vârstă de 70 ani, care nu mai putea să-l întreţină. În anii urrmători, spaţiul a găzduit Muzeul de Artă Religioasă, după care a fost sediul Centrului European de Învăţământ Superior al UNESCO.
FONDATOR ARCEN
Alberto Groșescu
VICEPREȘEDINTE ARCEN
La sfârșitului secolului XIX, mai exact în anul 1900, într-un articol din “Berliner Illustrierte Zeitung” se face o analiză a veacului care se încheie, iar cititorii sunt îndemnaţi să răspundă la întrebarea: Cine a adus omenirii, în opinia Dumneavoastră, cele mai mari servicii în acest secol?”. Răspunsurile sunt multe, numele sunt grele, având până azi rezonanţă. Sunt pomeniţi de cititorii berlinezi, pe rând: doctorul Lister, celebrul medic care a descoperit antisepticele și inginerul George Stephenson, cel care a construit prima cale ferată publică ce folosea locomotive cu abur între Liverpool și Manchester, doctoral Koch, descoperitorul bacilului tuberculozei, doctorul Röntgen, descoperitorul razelor X, Wilhelm I, Bismarck, și ultimul din listă, Charles Darwin, omul care tulburase omenirea întreagă cu a lui “Origine a speciilor”. Dacă un ziar de la București ar fi pus o întrebare asemănătoare cititorilor de la București probabil că cititorii ar fi menţionat pe Carol I, Carol Davila, Hașdeu, fraţii Golescu, Ion Brătianu, C.A.Rosetti, Eminescu și Alecsandri. Dar întrebarea nu ar fi fost o întrebare oarecare, ar fi produs discuţii aprinse asupra controversaţilor Maiorescu, Caragiale sau Protopopescu, iar casele de ţeremonie din centrul Bucureștilor, locurile unde se vânturau ideile și discuţiile cele mai moderne din epocă, locurile cele mai mondene și mai racordate la frămânările și preocupările lumii civilizate europene, ar fi fost “cuprinse de tulburare”.
“Casele de ţeremonie” de la București
Greu să ne mai imaginăm azi cum arăta viaţa, ritmul și lumea acestor oameni din Bucureștii secolului XIX. Sunt prea puţine reperele care să ne ajute să refacem acest tablou atipic. Dar dacă vom cerceta cronicile vechi ale orașului, vom vedea că toată această lume își trăia viaţa în preajma Grădinii Cișmigiului și a Căii Victoriei. Casa Oteteleșeanu, aflată unde e azi Palatul Telefoanelor, redacţia ziarului L`Independence Roumaine, peste drum de Oteteleșeanu, berăria Gambrinus de pe strada Regală, Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei sau Palatul Kreţulescu de pe Calea Știrbei Vodă, Casa Capșa sau Teatrul cel Mare de pe Podul Mogoșoaiei, Opera Naţională de la intrarea în Cișmigiu, din strada Valter Mărăcineanu ori Ateneul Român, toate aceste locuri erau, fără excepeţie, unele dintre cele mai cosmopolite case sau locuri de petrecere din Bucureștii finalului de secol XIX - început de XX, frecventate de numele grele din societatea bucureșteană. Le treaceau pragul în diferite momente ale anului, împreună sau separat, Floreștii, Filipeștii, Oteteleșenii, Cantacuzineștii, Suţuleștii, Văcăreștii, Creţuleștii, Creţenii sau Manu.
Și ce e și mai interesant e că serile pe care le petreceau în casele astea îmbinau luxul, flirtul, eleganţa, muzica, cu discuţiile despre literatură, filozofie, mersul vremurilor, politică și afaceri. O casă și o familie era cu atât mai importantă la București cu cât balul sau seara pe care o organiza era mai tristă și mai rece.
Totul era prestabilit și se petrecea după o rânduială știută pe dinafară. Spectacolul era atât de impresionant, încât de multe ori, în faţa caselor Kreţulescu sau Oteteleșeanu se adunau oamenii din rând ai Bucureștiului să privească rochiile elegante de mătase ori de catifea, cu dantele deosebit de fine și trene lungi din brocart, dar și bijuteriile din aur cu diamante pe care le purtau doamnele și domnișorele din lumea bună a capitalei. Niciuna dintre casele de ţeremonie de la București nu aveau în ele nimic românesc – nici mobilierul, nici îmbrăcămintea, nici dansul, nici muzica și nici măcar graiul. Se vorbea în diferite limbi afară de cea naţională: germană, franceză, italiană și până spre finalul secolului XIX și greacă.
Palatul Kreţulescu de pe Calea Știrbei Vodă
Dar să ne îndreptăm un pic atenţia asupra singurei Case de Ţeremonie din preajma Cișmigiului care a rămas până azi în picioare, adevărat, construită la începutul secolului XX, dar puternic marcată de ecoul veacului trecut: Palatul sau Casa Kreţulescu de pe Calea Știrbei Vodă. E unul dintre reperele acelei lumi dispărute azi care a modernizat prin moravuri, imitaţie și entuziasm tipic finalului de secol XIX, viaţa și faţa orașului București.
Fiica Mariei Filipescu şi a vornicului Constantin Kretzulescu, născută în anul 1857, la doi ani înainte de Mica Unire, a moştenit terenul şi casele înaintaşilor ei Kretzuleşti de la Nordul Grădinii Cișmigiului, iar la începutul secolului al XX-lea l-a angajat pe Petre Antonescu, arhitectul care a realizat planurile pentru construirea unei clădiri mai mari, în stilul Renaşterii franceze. Tânărul arhitect de atunci ce tocmai îşi terminase studiile la Ecole des Beaux Arts din Paris, având poate aceeaşi pornire în a realiza ceva grandios, se foloseşte de toate elementele clasice pe care le-a învăţat în şcoală, îmbraţişând de asemenea ideile lui Ion Mincu legate de stilul naţional românesc, pe deasupra mai adăugând şi elemente “la modă” în epocă luate de la casele vestice.
În anul 1902, Elena Kretzulescu face o cerere primarului capitalei pentru demararea lucrărărilor: “Procedând a face o reparaţiune şi transformare radicală a caselor mele, conform planurilor aici anexate, vă rog să binevoiţi a dispune a mi se da autorisarea cuvenită cu aprobarea necesară“.
Într-un număr al revistei interbelice “Ilustraţiunea română“ din anul 1933, un ziarist a descris interiorul imobilului Kretzuleştilor: “Gobelinuri fine şi, în acelaşi timp, uriaşe acopereau unul singur un perete întreg, iar mulţimea covoarelor imaterializa paşii omului. Tapete de mătase alinau privirile nostalgice, în timp ce plafoanele reprezentau cea mai de seamă bogăţie a interiorului, cu încrustări şi auriri în cari Renaşterea îşi dă mâna cu Bizanţul. Erau draperiile cari cufundau totul în noapte, argintăriile cu toată arta Levantului, tablourile cari reprezentau boieri bărboşi, cu caftane uriaşe, fanarioţi cu părul aranjat în reliefuri de metal. Pretutindeni risipă de bibelouri, figurine, ceasornice de toate mărimile“.
În 1927 Primăria Capitalei a cumpărat palatul de la Elena Kretzulescu, în vârstă de 70 ani, care nu mai putea să-l întreţină. În anii urrmători, spaţiul a găzduit Muzeul de Artă Religioasă, după care a fost sediul Centrului European de Învăţământ Superior al UNESCO.
