Societatea modernă trăieşte într-o continuă stare de confuzie, datorată simulacrelor cu care se confruntă, părând că este într-un proces perpetuu de reconstrucţie a identităţii. Din valul de informaţie care se revarsă peste noi, alegem mereu ceva nou, schimbându-ne permanent. Din start, vechiul devine rău, iar noul bine. Atât de concentrat pe producţie şi profit, complăcându-se în sclavagismul modern-corporatist, de birou, individul modern nu mai este interesat de tradiţie, cultură sau spiritualitate, nu doar pentru că nu-l interesează, însă nici nu mai are timp.
Suspendaţi într-un carusel, ne învârtim neîntrerupt, în timp ce atenţia ne este atrasă ritmic de experienţe în care ne simţim protagonişti. Pe măsură ce ne lăsăm captivaţi de rotire, decorurile par a se schimba şi, doar uneori, ne mai amintim să observăm. Pentru o vreme, scanăm curioşi, ne împărţim întâmplările în unităţi mici, trecem de la una la alta fără discriminare şi le înmagazinăm automat, atenţi în continuare la noutatea şi diversitatea drumului nostru. Suntem constrânşi să facem lucrurile într-un anume fel şi într-o anumită ordine, impusă de către majoritate. Privim. Ne învârtim. Participăm absent şi controlat.
Cu siguranţă fiecare are un loc pe care-l foloseşte ca pe un scut, apărându-se astfel de tot ce înseamnă fals. Am încercat să readuc pe pânză simplitatea şi adevărul copilăriei, pictând diferite colţuri din casa bunicilor. Deopotrivă închis şi deschis, interior şi exterior, real şi imaginar, masculin şi efeminat, antropomorfizat şi natural, el reprezintă o sinteză, un spaţiu, în care contrariile nu sunt noţiuni complementare. În acest spaţiu ondulat, refugiul nu sufocă şi perspectiva nu striveşte, asigurând deopotrivă adăpost şi libertate.
Casa copilăriei dă sentimentul controlului deplin asupra lumii adulţilor, prin guvernarea propriului univers şi senzaţia cunoaşterii absolute, prin simplul fapt că tu ştii ceea ce ceilalţi nu ştiu. Casa văgăună, ascunzătoarea, oricare ar fi ea (pătulul, magazia, podul, dulapul etc.) conferă copilului autonomie proprie şi impresia de control asupra lumii. Devenit un mic conducător, acesta îşi va guverna cu autoritate domeniul, va spiona exteriorul, dominându-l prin tăcere, păstrând secretul adevăratei sale locaţii. Manifestarea în voie, fără să fie condiţionat de rigorile părinteşti, micul explorator îşi duce existenţa independentă de lumea exterioară.
Prezentul proiect redă plastic locul în care am copilărit, loc pe care îl găsesc autentic, nealterat de concepţiile societăţii moderne. Ar putea fi privit şi ca un autoportret interior, realizat printr-o raportare plastică la locul în care eu mă simt cu adevărat acasă. Lucrarea de faţă prezintă percepţia proprie și viziunea plastică asupra emoţiilor transmise de către acest loc. Casa bunicilor, cu misterele și farmecul ei aparte, este pentru mine spaţiul în care timpul s-a oprit în loc. Chiar dacă au trecut mai bine de 20 de ani, camerele încă păstrează atmosfera de altădată. Covoarele, carpetele, mileurile, uşile şi pereţii scorojiţi au rămas ca o mărturie a copilăriei mele, a vremurilor lipsite de fast-food, muzică electronică şi reviste mondene.
Există oare o legătură între individ şi spaţiul în care el se simte acasă? Oare reflectă interiorul casei noastre interiorul nostru? Ce se întâmplă când totul în jurul nostru devine de plastic? Ce se întâmplă cu noi, atunci când spaţiul în care locuim este din ce în ce mai tehnologizat şi aglomerat de lucruri scumpe, dar fără valoare, de care avem nevoie pentru a ne simţi valoroşi la rândul nostru? Locul în care ne simţim acasă este atât o oglindă a noastră, cât şi locul în care ne simţim în siguranţă, protejaţi de orice lucru exterior. Casa este colţul de univers al fiecăruia dintre noi, universul în sine, edificiu uman şi omul deopotrivă, poate fi considerată un microunivers, care ne protejează eul, o zonă a refugiului şi contemplării.
Suspendaţi într-un carusel, ne învârtim neîntrerupt, în timp ce atenţia ne este atrasă ritmic de experienţe în care ne simţim protagonişti. Pe măsură ce ne lăsăm captivaţi de rotire, decorurile par a se schimba şi, doar uneori, ne mai amintim să observăm. Pentru o vreme, scanăm curioşi, ne împărţim întâmplările în unităţi mici, trecem de la una la alta fără discriminare şi le înmagazinăm automat, atenţi în continuare la noutatea şi diversitatea drumului nostru. Suntem constrânşi să facem lucrurile într-un anume fel şi într-o anumită ordine, impusă de către majoritate. Privim. Ne învârtim. Participăm absent şi controlat.
Cu siguranţă fiecare are un loc pe care-l foloseşte ca pe un scut, apărându-se astfel de tot ce înseamnă fals. Am încercat să readuc pe pânză simplitatea şi adevărul copilăriei, pictând diferite colţuri din casa bunicilor. Deopotrivă închis şi deschis, interior şi exterior, real şi imaginar, masculin şi efeminat, antropomorfizat şi natural, el reprezintă o sinteză, un spaţiu, în care contrariile nu sunt noţiuni complementare. În acest spaţiu ondulat, refugiul nu sufocă şi perspectiva nu striveşte, asigurând deopotrivă adăpost şi libertate.
Casa copilăriei dă sentimentul controlului deplin asupra lumii adulţilor, prin guvernarea propriului univers şi senzaţia cunoaşterii absolute, prin simplul fapt că tu ştii ceea ce ceilalţi nu ştiu. Casa văgăună, ascunzătoarea, oricare ar fi ea (pătulul, magazia, podul, dulapul etc.) conferă copilului autonomie proprie şi impresia de control asupra lumii. Devenit un mic conducător, acesta îşi va guverna cu autoritate domeniul, va spiona exteriorul, dominându-l prin tăcere, păstrând secretul adevăratei sale locaţii. Manifestarea în voie, fără să fie condiţionat de rigorile părinteşti, micul explorator îşi duce existenţa independentă de lumea exterioară.
Prezentul proiect redă plastic locul în care am copilărit, loc pe care îl găsesc autentic, nealterat de concepţiile societăţii moderne. Ar putea fi privit şi ca un autoportret interior, realizat printr-o raportare plastică la locul în care eu mă simt cu adevărat acasă. Lucrarea de faţă prezintă percepţia proprie și viziunea plastică asupra emoţiilor transmise de către acest loc. Casa bunicilor, cu misterele și farmecul ei aparte, este pentru mine spaţiul în care timpul s-a oprit în loc. Chiar dacă au trecut mai bine de 20 de ani, camerele încă păstrează atmosfera de altădată. Covoarele, carpetele, mileurile, uşile şi pereţii scorojiţi au rămas ca o mărturie a copilăriei mele, a vremurilor lipsite de fast-food, muzică electronică şi reviste mondene.
Există oare o legătură între individ şi spaţiul în care el se simte acasă? Oare reflectă interiorul casei noastre interiorul nostru? Ce se întâmplă când totul în jurul nostru devine de plastic? Ce se întâmplă cu noi, atunci când spaţiul în care locuim este din ce în ce mai tehnologizat şi aglomerat de lucruri scumpe, dar fără valoare, de care avem nevoie pentru a ne simţi valoroşi la rândul nostru? Locul în care ne simţim acasă este atât o oglindă a noastră, cât şi locul în care ne simţim în siguranţă, protejaţi de orice lucru exterior. Casa este colţul de univers al fiecăruia dintre noi, universul în sine, edificiu uman şi omul deopotrivă, poate fi considerată un microunivers, care ne protejează eul, o zonă a refugiului şi contemplării.
