Cum arată industriile creative în izolare?
Încercăm să ne facem o imagine despre starea de spirit, dificultățile și perspectivele care se întrevăd. Într-o perioadă gri în care ne confruntăm cu provocarea de a găsi noi proiecte sau doar și inspirație, apare și oportunitatea timpului petrecut cu sine, a cercetării și exercițiului.
Industriile creative poate înseamnă astăzi mai multe idei și mai puține soluții. Sunt totuși prea complexe, neuniforme și dense pentru a le cuprinde și înțelege toată realitatea. Chiar și așa, o nevoie comună rămâne certă pentru întreaga industrie, aceea de a ne adapta și regândi resursele.
Am vrut să vedem pentru început cum își gestionează resursele, în special timpul, câțiva profesioniști din zone diferite ale industriilor creative. Am vorbit cu membri din board-ul ultimei ediții DIPLOMA pentru a înțelege perspectiva lor asupra izolării și cum li s-au transformat activitățile. Au rezultat în plus câteva exerciții de gândire și imaginație despre pandemie, artă și antreprenoriat, arhitectură în izolare. Sperăm ca seria de interviuri pornite alături de aceștia să ajute cu idei și motivație comunitatea online de tineri creativi.
În materialul de astăzi, Andrei Șerbescu, arhitect @ADNBA.
În ultimele săptămâni, ne-am adaptat și readaptat cu toții percepția timp-spațiu. Andrei ne vorbește despre procesele sale în acest sens și despre lucrurile interesante pe care le-a remarcat în această perioadă în universul interior și exterior deopotrivă.
Vorbim despre cum vede el orașul gol într-o paralelă cu izolarea în case și în sine, deși radiografia orașului actual o face sporadic, mai degrabă atunci când nu muncește. Fiindcă volumul de muncă într-un birou de arhitectură rămâne, cel puțin deocamdată, aproape neschimbat.
Și în final, câteva dintre recomandările sale, essentials, să le spunem așa.
La ce oră te trezești dimineața?
La 7:15. Am încercat să păstrez un program cu un ritm oarecum similar ca „înainte”, dar întrucât nu mai trebuie să ajung la școală cu Ion (fiul meu) la 8:00, am mai câștigat puțin timp. E adevărat că seara am împins lucrurile mai târziu, așa că noaptea e ceva mai scurtă, dar nu am vrut să renunț la timpul de dimineață. E un timp aparte, iar asta e o descoperire relativ recentă pentru mine. Cred că de când a început Ion școala.
Cum arată proiectele tale azi?
Proiectele noastre durează foarte mult timp, de ordinul anilor. Așa că e prea devreme să arate cumva (altfel) azi. Aș putea face niște supoziții, dar prefer totuși să mă abțin.
De ce crezi că ar trebui să profite cel mai mult cu ocazia izolării tinerii creativi?
De oportunitatea de a fi mai puțin „conectați” pentru o vreme. Deși, cumva paradoxal, e posibil ca izolarea să îi împingă pe mulți și mai tare în online și în frenezia comunicării digitale – împotriva căreia nu am nimic, spun doar că perioadele de ruptură vin cu șansele lor.
De ce profiți tu cel mai mult cu ocazia izolării?
Încerc să profit de liniște și de singurătate, de izolarea însăși. Și nu e tocmai ușor. Așa cum sesiza un prieten, hoții de timp (ai lui Michael Ende, din „Momo”) pătrund ușor peste tot chiar și acum. Poate sună nepotrivit în condițiile de față, dar senzația mea cea mai acută este că nu reușesc să profit îndeajuns de această perioadă. Profit de șansa de a mă gândi la unele întrebări pe care le evitam de multă vreme. Profit de o fereastră care se deschide într-un parc acum gol, dar care s-a umplut de păsări. Profit (da, profit) de un oraș mult mai liber, uneori pustiu, prin care plimbările împreună cu copiii sunt fantastice.
În rest, profit de filmele produse de Studio Ghibli (de curând pe Netflix), văzute tot împreună cu copiii, – care constată că e greu de spus cine a fost bun ori rău într-unul sau altul din aceste filme, pentru că lucrurile nu par să se împartă așa aici –, profit de niște cărți pe care le-am cumpărat de ceva timp și pe care, în sfârșit, apuc (măcar) să le răsfoiesc, profit de o masă de fotbal pe care am adus-o în casă la începutul carantinei și care produce oarece tensiuni și drame în familie.
Poate că este o condiție privilegiată și probabil că așa este. Dar m-ai întrebat de ce anume profit…
(Cum) Influențează carantina arhitectura, locuirea, orașul?
Carantina pune orașul într-o postură neverosimilă (și nefastă?), pentru că orașul, în înțelegerea de bază a ceea ce reprezintă el, este un loc al întâlnirii. Orașul fără întâlnire, fără „spațiu public”, nu prea există. În același timp, golirea spațiului public arată, temporar, spațiul fizic al orașului mai clar și mai frumos decât oricând altcândva. Străzile pustii sunt inedite și foarte sincere. Ne lasă să vedem mai bine și mai clar ce e bun și rău în oraș (și mă refer acum la case/clădiri), ne arată ca într-o radiografie câte s-au stricat în București în perioada recentă și pe unde și cum încearcă acesta (încă) să mai reziste și să își salveze ceva din atmosfera pe care o apreciem fiecare din noi.
Complementar, retragerea în interior cred că face casele bune, frumoase să fie și mai bune, și mai frumoase, pentru că așezarea mai statornică și mai temeinică înăuntrul lor le lasă să se arate mai bine, să spună ce au de spus. Atunci când au ceva de spus. Și acolo unde au, acum cred că se simte mai mult.
Ce resurse recomanzi tinerilor creativi pentru vremea în care stau acasă, fie că vorbim despre cursuri online, cărți, filme, podcast-uri etc.?
Nu am fost niciodată și nu sunt nici acum o sursă bună pentru a furniza resurse, sunt depășit de cantitatea de informație care circulă în jurul meu și sunt sigur că resursele circulă printre cei tineri cu o viteză mult mai mare decât îmi dau eu seama. Așadar nu mă pot gândi acum decât la câteva lucruri, iar acelea sunt oricum deja „clasice” – cărțile lui Haruki Murakami mi-au priit în ultima vreme (e multă singurătate acolo, multă introspecție, dar și muzică bună, baruri întotdeauna aproape goale și bere peste tot). Se potrivesc în multe privințe și cu filmele lui Miyazaki, de la Studio Ghibli, de care vorbeam mai sus – filme în care aproape tot timpul, ca și la Murakami, se pășește „dincolo”, se traversează un pasaj spre o lume a altor înțelesuri; iar desenele și lumile imaginate sunt fabuloase. M-am înțeles bine în ultima vreme și cu „Marea despărțire” a lui C. S. Lewis, cu „Amintiri din casa morților” a lui Dostoievski și am reluat discuțiile (fără sfârșit) din jurul cărții „Povestea fără sfârșit” a lui Michael Ende. Mai aplicat, încă mă lupt cu „The Timeless Way of Building” a lui Cristopher Alexander și citesc pe apucate din „Constructing Architecture” a lui Andrea Deplazes, care este o veritabilă (și enormă) resursă, ce merită studiată oricând și oricât. Deci nimic nou.
Ești un tânăr arhitect la început de drum. Ce faci să rămâi motivat și să profiți de timpul în care stai acasă?
Chiar așa tânăr nu prea mai sunt (dovada chiar mai sus, devin tentat să recomand doar lucruri mai vechi), iar biroul nostru are deja 17 ani. Dar posibil să fim la (un alt) început de drum, e adevărat. Am mai fost la un început de drum în 2003 și apoi în 2008. Probabil că un nou început de drum e necesar din când în când, doar că începuturile acestea vin înainte de toate, acum, ca și în 2008, nu doar cu dileme, ci și cu multe probleme.
De stat acasă nu prea am stat, recunosc. Nu știu cât de lipsit de spirit civic am fost, dar am continuat să merg la birou în fiecare zi, inclusiv sâmbăta și duminica, căci oricum timpul e mult mai relativ în perioada aceasta (deci acum măcar am o scuză). Dar aici, la birou, e tot un fel de „acasă” și, în plus, am norocul să fie și foarte aproape de casă. Însă e un birou gol. Și e ceva de învățat și privind zilnic toate camerele, birourile, planșetele colegilor rămase cu toate lucrurile pe ele, dar neatinse de aproape 6 săptămâni.
Nu sufăr de lipsa de motivație, nu cred că am avut problema asta niciodată. Poate că sună din nou nepotrivit, dar cred că perioada aceasta are și multe părți bune. La fel și perioada care va urma, indiferent de cum va fi. Totul e să știm încotro să privim. Așa că în timpul acesta mă gândesc și eu puțin mai mult la sensul lucrurilor, ca toată lumea probabil, nu?
Festivalul DIPLOMA este inspirat de UniCredit Bank și susținut de ExpoArte.
Încercăm să ne facem o imagine despre starea de spirit, dificultățile și perspectivele care se întrevăd. Într-o perioadă gri în care ne confruntăm cu provocarea de a găsi noi proiecte sau doar și inspirație, apare și oportunitatea timpului petrecut cu sine, a cercetării și exercițiului.
Industriile creative poate înseamnă astăzi mai multe idei și mai puține soluții. Sunt totuși prea complexe, neuniforme și dense pentru a le cuprinde și înțelege toată realitatea. Chiar și așa, o nevoie comună rămâne certă pentru întreaga industrie, aceea de a ne adapta și regândi resursele.
Am vrut să vedem pentru început cum își gestionează resursele, în special timpul, câțiva profesioniști din zone diferite ale industriilor creative. Am vorbit cu membri din board-ul ultimei ediții DIPLOMA pentru a înțelege perspectiva lor asupra izolării și cum li s-au transformat activitățile. Au rezultat în plus câteva exerciții de gândire și imaginație despre pandemie, artă și antreprenoriat, arhitectură în izolare. Sperăm ca seria de interviuri pornite alături de aceștia să ajute cu idei și motivație comunitatea online de tineri creativi.
În materialul de astăzi, Andrei Șerbescu, arhitect @ADNBA.
În ultimele săptămâni, ne-am adaptat și readaptat cu toții percepția timp-spațiu. Andrei ne vorbește despre procesele sale în acest sens și despre lucrurile interesante pe care le-a remarcat în această perioadă în universul interior și exterior deopotrivă.
Vorbim despre cum vede el orașul gol într-o paralelă cu izolarea în case și în sine, deși radiografia orașului actual o face sporadic, mai degrabă atunci când nu muncește. Fiindcă volumul de muncă într-un birou de arhitectură rămâne, cel puțin deocamdată, aproape neschimbat.
Și în final, câteva dintre recomandările sale, essentials, să le spunem așa.
La ce oră te trezești dimineața?
La 7:15. Am încercat să păstrez un program cu un ritm oarecum similar ca „înainte”, dar întrucât nu mai trebuie să ajung la școală cu Ion (fiul meu) la 8:00, am mai câștigat puțin timp. E adevărat că seara am împins lucrurile mai târziu, așa că noaptea e ceva mai scurtă, dar nu am vrut să renunț la timpul de dimineață. E un timp aparte, iar asta e o descoperire relativ recentă pentru mine. Cred că de când a început Ion școala.
Cum arată proiectele tale azi?
Proiectele noastre durează foarte mult timp, de ordinul anilor. Așa că e prea devreme să arate cumva (altfel) azi. Aș putea face niște supoziții, dar prefer totuși să mă abțin.
De ce crezi că ar trebui să profite cel mai mult cu ocazia izolării tinerii creativi?
De oportunitatea de a fi mai puțin „conectați” pentru o vreme. Deși, cumva paradoxal, e posibil ca izolarea să îi împingă pe mulți și mai tare în online și în frenezia comunicării digitale – împotriva căreia nu am nimic, spun doar că perioadele de ruptură vin cu șansele lor.
De ce profiți tu cel mai mult cu ocazia izolării?
Încerc să profit de liniște și de singurătate, de izolarea însăși. Și nu e tocmai ușor. Așa cum sesiza un prieten, hoții de timp (ai lui Michael Ende, din „Momo”) pătrund ușor peste tot chiar și acum. Poate sună nepotrivit în condițiile de față, dar senzația mea cea mai acută este că nu reușesc să profit îndeajuns de această perioadă. Profit de șansa de a mă gândi la unele întrebări pe care le evitam de multă vreme. Profit de o fereastră care se deschide într-un parc acum gol, dar care s-a umplut de păsări. Profit (da, profit) de un oraș mult mai liber, uneori pustiu, prin care plimbările împreună cu copiii sunt fantastice.
În rest, profit de filmele produse de Studio Ghibli (de curând pe Netflix), văzute tot împreună cu copiii, – care constată că e greu de spus cine a fost bun ori rău într-unul sau altul din aceste filme, pentru că lucrurile nu par să se împartă așa aici –, profit de niște cărți pe care le-am cumpărat de ceva timp și pe care, în sfârșit, apuc (măcar) să le răsfoiesc, profit de o masă de fotbal pe care am adus-o în casă la începutul carantinei și care produce oarece tensiuni și drame în familie.
Poate că este o condiție privilegiată și probabil că așa este. Dar m-ai întrebat de ce anume profit…
(Cum) Influențează carantina arhitectura, locuirea, orașul?
Carantina pune orașul într-o postură neverosimilă (și nefastă?), pentru că orașul, în înțelegerea de bază a ceea ce reprezintă el, este un loc al întâlnirii. Orașul fără întâlnire, fără „spațiu public”, nu prea există. În același timp, golirea spațiului public arată, temporar, spațiul fizic al orașului mai clar și mai frumos decât oricând altcândva. Străzile pustii sunt inedite și foarte sincere. Ne lasă să vedem mai bine și mai clar ce e bun și rău în oraș (și mă refer acum la case/clădiri), ne arată ca într-o radiografie câte s-au stricat în București în perioada recentă și pe unde și cum încearcă acesta (încă) să mai reziste și să își salveze ceva din atmosfera pe care o apreciem fiecare din noi.
Complementar, retragerea în interior cred că face casele bune, frumoase să fie și mai bune, și mai frumoase, pentru că așezarea mai statornică și mai temeinică înăuntrul lor le lasă să se arate mai bine, să spună ce au de spus. Atunci când au ceva de spus. Și acolo unde au, acum cred că se simte mai mult.
Ce resurse recomanzi tinerilor creativi pentru vremea în care stau acasă, fie că vorbim despre cursuri online, cărți, filme, podcast-uri etc.?
Nu am fost niciodată și nu sunt nici acum o sursă bună pentru a furniza resurse, sunt depășit de cantitatea de informație care circulă în jurul meu și sunt sigur că resursele circulă printre cei tineri cu o viteză mult mai mare decât îmi dau eu seama. Așadar nu mă pot gândi acum decât la câteva lucruri, iar acelea sunt oricum deja „clasice” – cărțile lui Haruki Murakami mi-au priit în ultima vreme (e multă singurătate acolo, multă introspecție, dar și muzică bună, baruri întotdeauna aproape goale și bere peste tot). Se potrivesc în multe privințe și cu filmele lui Miyazaki, de la Studio Ghibli, de care vorbeam mai sus – filme în care aproape tot timpul, ca și la Murakami, se pășește „dincolo”, se traversează un pasaj spre o lume a altor înțelesuri; iar desenele și lumile imaginate sunt fabuloase. M-am înțeles bine în ultima vreme și cu „Marea despărțire” a lui C. S. Lewis, cu „Amintiri din casa morților” a lui Dostoievski și am reluat discuțiile (fără sfârșit) din jurul cărții „Povestea fără sfârșit” a lui Michael Ende. Mai aplicat, încă mă lupt cu „The Timeless Way of Building” a lui Cristopher Alexander și citesc pe apucate din „Constructing Architecture” a lui Andrea Deplazes, care este o veritabilă (și enormă) resursă, ce merită studiată oricând și oricât. Deci nimic nou.
Ești un tânăr arhitect la început de drum. Ce faci să rămâi motivat și să profiți de timpul în care stai acasă?
Chiar așa tânăr nu prea mai sunt (dovada chiar mai sus, devin tentat să recomand doar lucruri mai vechi), iar biroul nostru are deja 17 ani. Dar posibil să fim la (un alt) început de drum, e adevărat. Am mai fost la un început de drum în 2003 și apoi în 2008. Probabil că un nou început de drum e necesar din când în când, doar că începuturile acestea vin înainte de toate, acum, ca și în 2008, nu doar cu dileme, ci și cu multe probleme.
De stat acasă nu prea am stat, recunosc. Nu știu cât de lipsit de spirit civic am fost, dar am continuat să merg la birou în fiecare zi, inclusiv sâmbăta și duminica, căci oricum timpul e mult mai relativ în perioada aceasta (deci acum măcar am o scuză). Dar aici, la birou, e tot un fel de „acasă” și, în plus, am norocul să fie și foarte aproape de casă. Însă e un birou gol. Și e ceva de învățat și privind zilnic toate camerele, birourile, planșetele colegilor rămase cu toate lucrurile pe ele, dar neatinse de aproape 6 săptămâni.
Nu sufăr de lipsa de motivație, nu cred că am avut problema asta niciodată. Poate că sună din nou nepotrivit, dar cred că perioada aceasta are și multe părți bune. La fel și perioada care va urma, indiferent de cum va fi. Totul e să știm încotro să privim. Așa că în timpul acesta mă gândesc și eu puțin mai mult la sensul lucrurilor, ca toată lumea probabil, nu?
Festivalul DIPLOMA este inspirat de UniCredit Bank și susținut de ExpoArte.
