Second Art Encounter

Bienala de la Timișoara este cel mai amplu eveniment dedicat artei plastice, iar anul acesta s-a tradus în peste 6.000 de vizitatori, 134 artiști, patru expoziții internaționale, care au putut fi vizitate timp de 5 săptămâni, dar și un complex program de mediere culturală. Pentru cei care nu au reușit să ajungă la Timișoara la bienală, am făcut o mică selecție cu lucrările noastre preferate din expozițiile semante de Mihnea Mircan și Kasia Redzisz, iar de data aceasta, vă prezentăm o mică selecție din lucrările prezentate în cadrul expoziției.

Peisaj în oglindă convexă, curatoriată de Mihnea Mircan, povestește despre aceasta:

„Expoziția aduce laolaltă forme și figuri – elongate, comprimate ori distorsionate, neclare ori vertiginoase – ale distanței, axe perspectivale redesenate pentru a da seama de obiecte în mișcare, zoom-uri abrupte și panorame, articulând relații telescopice între acestea, într-o sintaxă de puncte oarbe și detalii mărite. În mod indirect, și poate alegoric, aceste noduri de linii de fugă și axe optice, trasând traiectoria unei figuri care cade ori alunecă într-un raport mereu precar cu fondul ei, corespund unei rețele de lacune și fisuri în spațiul social, de bariere imunologice și proximități toxice. Făcând referire la Autoportret în oglindă convexă, pictura lui Parmigianino din 1524 în care sinele auctorial se dilată anamorfic și umple câmpul reprezentațional, și la reflectoscop, oglinda neagră folosită adesea de pictorii peisagiști ai secolelor 18 și 19, titlul proiectului intersectează imaginea, goală și deformată, a unui fond fără figură, si contra-privirile care o inspectează, protezele tehnologice care ar captura și multiplica, calcula și disemina reflecțiile ei. Rătăcită într-o suspensie fără lume sau în cădere liberă, aproape înghițită de fond sau privată de capacitatea de a acționa vizual ori practic asupra mediului său, ‘figura’ – ecoul sau licăririle trecerii ei – apare în diferitele ‘peisaje’ explorate de lucrările din expoziție, de la biotopuri amenințate la teritoriile abstracte ale acumulării de date pentru computație, spații onirice și incursiuni politice în sfera domestică, ori în ‘peisaje’ temporale marcate de fisura narațiunilor istorice, de anacronisme care se perpetuează. Propriul său punct de vedere prinde contur în locurile în care vertijul lumii intră în coliziune – și în acord – cu liniile in spirală care conduc transformarea sinelui.”

Remco Torenbosch investighează modurile în care abstracțiunile politice iau forme specifice. Așa se întâmplă în cazul colecției de steaguri ale Uniunii Europene prezentate aici, expuse pentru a sublinia întregul spectru al diferențelor cromatice pe care ele le afișează, ca un corelat al divergențelor sau ramificațiilor din ideea de Europă ca un conglomerat politic și administrativ, ca metaforă și ca aparat birocratic. Proiectul inventariază variațiile albastrului european – în dialog cu tradiția avangardistă a monocromului pictural -, diferențe de culoare ale materialelor țesute în ateliere ieftine, situate de obicei în țări, la periferia continentului, unde industriile textile, cândva înfloritoare în vestul Europei, s-au relocat.
În filme și instalații, Laure Prouvost testează limite, formulând relații între lucrări și privitori ce urmăresc să comprime distanța întâlnirii până ajung să semene cu niște conversații intime. Un film recent al artistei este prezentat în programul de proiecții ce însoțește expoziția, în timp ce lucrarea din expoziție este o tapiserie de dimensiuni monumentale ce funcționează ca o „cortină finală”. Lucrarea lui Prouvost este o cavalcadă exuberantă de forme, locuri și metamorfoze. Tapiseria schițează spațiul în expansiune al unui sine hiperactiv. Cele două aripi ale sale se unesc de-a lungul unui trompe-l’oeil sculptural, în care imagistica vegetală din tapiserie se încarnează ca o țesătură tridimensională de ramuri și tangente simbolice. 

Robertas Narkus este interesat de fluiditatea dintre modurile de operare ale artistului și cele ale antreprenorului, ale corporației și ale galeriei. Ca un fel de rebus cu aranjamente aparent aleatorii de obiecte și recuzită, seria sa fotografică The Board [Consiliul] dramatizează preocuparea sa pentru procesele de de formulare a unui model ideal al realității. Făcute în perioada în care Vilniusul se afla în carantină pandemică, fotografiile operează la granița dintre antropomorfism și abstracție, animism și capitalism, dând impresia unui studiu etnografic al unui trib ce crede în magia birocratică.

Femke Herregraven studiază în multe dintre proiectele sale noțiunea de catastrofă într-un sens extins, urmărind-o în diferite contexte, de la cartografie la teatru și până la sistemele de speculație financiară. Versiunea prezentată aici a instalației sale complexe The Diving Reflex [Reflexul de scufundare] este o conversație între doi protagoniști: Elaine, prima femeie, ieșită din mediul acvatic și exersându-și respirația pe ritmul vorbirii, și Ultimul bărbat, asfixiat de – și de abia capabil să mai vorbească despre – un mediu tot mai toxic. 

Alice Gancevici & Remus Pușcariu lucrează cu transferuri și corespondențe între procese naturale și tehnice, pe de o parte, și recuzita și trucurile teatrale și scenografice care ne-ar putea permite să vizualizăm acele procese. Instalația multimedia prezentată aici discută fiziologia reflexului pilomotor și a homeostaziei. Aceste două forme de adaptare la factorii de stres din mediu, puse împreună într-o mișcare telescopică, sunt reprezentate printr-un dialog între voci care narează scenariul instalației și corespund celor trei straturi ale pielii, conversând despre supra-stimulare, ca simptom al vieții contemporane și privațiunile senzoriale din timpul perioadelor recente de carantină.