Prin realizarea seriei de lucrări intitulată „Casă peste Casă”, se urmărește obținerea unei anumite stări de tensiune conceptual-compozițională prin contradicția dintre „greutatea” unui arhicunoscut, dramatic și (totuși) stabil simbol istoric și „lejeritatea” unui obiect-suvenir kitsch, frivol și futil, reprezentat sub forma unei „machete”.
Obiectul este surprins în diverse stări de echilibru, fie așezat pe o construcție din cărți de joc sau parte a unui ansamblu de litere fără nici o legătură între ele, fie situat pe un simplu bidon de apă, sau în ceață, pe un drum oarecare, efectul fiind accentuat și de felul în care acest pseudo-arhetip e „purtat” pe un traseu cu repere tipic postmoderne. Echilibrul reprezintă un moment temporar staţionar, care poate fi surprins în fotografie, în timpul evoluţiei unui sistem care este supus transformărilor, datorită forţelor interne şi externe ce acţionează asupra sa (şi implicit asupra celor care ar putea „popula” acest sistem).
În mod ironic, această construcţie pseudo-postmodernistă constituie în prezent o „performanţă” arhitectonică de nivel mondial (cea mai mare, cea mai grea, cea mai scumpă clădire administrativă) şi un important sediu legislativ - Palatul Parlamentului. Nu (încă) multă lume o consideră însă şi „cea mai urâtă”. Iar cum istoria se uită repede și din ce în ce mai puțină lume știe că megalomanica și hidoasa realizare intitulată „Casa Poporului” se înalță peste vechiul și firescul peisaj citadin distrus cu brutalitate, așa și echilibrul machetei-suvenir, care n-ar trebui să fie stabil decât pentru o scurtă perioadă de timp, pare (totuși) etern.
Prezentarea trecutului şi a efectelor lui asupra societăţii rămâne o preocupare constantă în activitatea artiştilor contemporani. În cazul de faţă, artistul încearcă, evitând militantismul, să se plaseze în rolul observatorului ironic al unei realităţi sumbre, al unui „post-comunism” adânc ancorat în trecut (aşa cum Casa Poporului măsoară 92 m sub pământ şi doar 86 m înălţime), dar care, în ciuda trecerii timpului, rămâne deosebit de prezent. Iar cum lipsa intenţiilor militante nu exclude subversivitatea, închei constatând că post-modernismul n-avea altă soartă decât să eşueze aşa cum şi istoria n-avea cum să-şi atingă „sfârşitul” … (R.B.)
Obiectul este surprins în diverse stări de echilibru, fie așezat pe o construcție din cărți de joc sau parte a unui ansamblu de litere fără nici o legătură între ele, fie situat pe un simplu bidon de apă, sau în ceață, pe un drum oarecare, efectul fiind accentuat și de felul în care acest pseudo-arhetip e „purtat” pe un traseu cu repere tipic postmoderne. Echilibrul reprezintă un moment temporar staţionar, care poate fi surprins în fotografie, în timpul evoluţiei unui sistem care este supus transformărilor, datorită forţelor interne şi externe ce acţionează asupra sa (şi implicit asupra celor care ar putea „popula” acest sistem).
În mod ironic, această construcţie pseudo-postmodernistă constituie în prezent o „performanţă” arhitectonică de nivel mondial (cea mai mare, cea mai grea, cea mai scumpă clădire administrativă) şi un important sediu legislativ - Palatul Parlamentului. Nu (încă) multă lume o consideră însă şi „cea mai urâtă”. Iar cum istoria se uită repede și din ce în ce mai puțină lume știe că megalomanica și hidoasa realizare intitulată „Casa Poporului” se înalță peste vechiul și firescul peisaj citadin distrus cu brutalitate, așa și echilibrul machetei-suvenir, care n-ar trebui să fie stabil decât pentru o scurtă perioadă de timp, pare (totuși) etern.
Prezentarea trecutului şi a efectelor lui asupra societăţii rămâne o preocupare constantă în activitatea artiştilor contemporani. În cazul de faţă, artistul încearcă, evitând militantismul, să se plaseze în rolul observatorului ironic al unei realităţi sumbre, al unui „post-comunism” adânc ancorat în trecut (aşa cum Casa Poporului măsoară 92 m sub pământ şi doar 86 m înălţime), dar care, în ciuda trecerii timpului, rămâne deosebit de prezent. Iar cum lipsa intenţiilor militante nu exclude subversivitatea, închei constatând că post-modernismul n-avea altă soartă decât să eşueze aşa cum şi istoria n-avea cum să-şi atingă „sfârşitul” … (R.B.)
