Serban Mestecaneanu
Serban Mestecaneanu
Serban Mestecaneanu
Serban Mestecaneanu
Serban Mestecaneanu
Serban Mestecaneanu
Chitaristul Alberto Mesirca s-a născut în Italia, în 1984. A absolvit „Summa cum laude” Conservatorul din Castelfranco Veneto, în clasa profesorului Gianfranco Volpato. Ulterior, Mesirca și-a continuat studiile în cadrul Academiei din Kassel, în Germania, alături de Wolfgand Lendle. A câștigat „Golden Guitar” în 2007 și 2009. În colaborare cu Hopkinson Smith și Franco Pavan, Alberto a redescoperit compozițiile nepublicate ale lui Francesco Da Milano, ce apăreau într-un manuscris din 1565. Acest eveniment l-a inspirat pe Dušan Bogdanović să scrie o compoziție pentru el pe care a numit-o „Tre Ricercari sulla Compagna”.
Perioada ultimilor ani este caracterizată de o activitate muzicală intensă. A fost invitat la Festivalul de Muzică de Cameră Kuhmo din Finlanda, la Festivalul Beethoven din Melbourne, pe scenele Teatrului La Fenice din Veneția, Teatrului Regio din Parma, Auditori Nacional din Valencia, Kunsthalle din Viena, respectiv Institutele Italiene de Cultură din Paris, Oslo, Helsinki, Stockholm și Barcelona.
În colaborare cu Marc Ribot, Alberto a înregistrat lucrările complete de chitară ale compozitorului haitian Frantz Casseus, fiind nominalizat pentru „Cea mai bună performanță solo” la Premiile Grammy din 2012, la Los Angeles.
În 2013, albumul său, „British Guitar Music”, înregistrat cu Paladino Music OG, a fost câștigătorul Chitarei de Aur pentru „Cel mai bun album al anului”.
Alberto Mesirca este invitat în acest an la Festivalul SoNoRo XIV DaDa, în București (9-10 noiembrie), Sibiu (11-12 noiembrie) și Cluj-Napoca (13-14 noiembrie).
Veronica Ștefan: Dacă ar fi să alegi o singură idee – ce știi acum și ai vrea să îi spui copilului Alberto?
Alberto Mesirca: I-aș spune să nu renunțe niciodată, să nu-și piardă nicicând speranța, să-și păstreze viu interesul, să se comporte corect față de prietenii săi, să fie mai curajos și mai îndrăzneț cu alegerile de repertoriu, să nu asculte sugestiile prostești care vin de la oameni rău-intenţionaţi și să asculte mai mult de cei care îți dau sfaturi din tot sufletul, bazate pe experiență. Să aibă mai multă grijă de sănătatea lui și de echilibrul dintre practică și viață, să călătorească și mai mult, să învețe cât de mult poate, să se inspire de la oameni interesanți și interesați.
V.Ș.: Cum e arhitectura unei zile în care ai un concert?
A.M.: De obicei exersez, încerc să mă odihnesc puțin după prânz, fac un duș și apoi merg la locul de spectacol cu o oră înainte de concert unde verific acustica și mă relaxez înainte de concert; dar nu sunt preocupat de aceste lucruri, deoarece pot apărea mulți factori externi care ar putea schimba această rutină și, dacă cineva nu este flexibil, poate deveni neliniștit din cauza acestor schimbări. Încerc, de asemenea, să nu mă stresez prea mult pentru o acustică neplăcută a camerei; trebuie să cântăm oricum și oriunde, așa că îngrijorarea este doar o distragere a atenției de la realizarea unui spectacol bun.
V.Ș.: Ce te relaxează într-o zi liberă și cum îți regăsești liniștea sufletească pentru a continua?
A.M.: Îmi place să mă uit la filme și să citesc cărți, merg la expoziții de artă și concerte ale prietenilor. Ceea ce observ, totuși, este că o zi fără practică face întotdeauna puțin dificilă reluarea activității, chiar dacă creierul și mâinile sunt mai odihnite. Cum suntem, pe de o parte, asemănători cu sportivii, este nevoie de un pic de timp pentru a avea o formă tehnică bună după o pauză.
V.Ș.: Dacă instrumentul tău, chitara clasică, ar fi o persoană, ce ai spune despre ea?
A.M.: Cred că chitara este un instrument profund și special pentru că îi atingem corzile cu propriile degete și, prin urmare, legătura dintre sufletul nostru și lemnul său este foarte strânsă; de aceea, atunci când se întâmplă magia, aceasta are un puternic impact asupra ascultătorului. Are un spectru de timbre care este unic, iar dacă este bine utilizat, chitara se poate asemăna cu orice fel de instrument, așa că, precum a spus Andres Segovia, poate fi descrisă ca o „orchestră mică, văzută prin capătul greșit al unui binoclu".
V.Ș.: Ce nu se știe despre muzica de cameră? Tips & tricks pentru a o descoperi la adevărata ei valoare?
A.M.: Dacă văd muzica de cameră prin ochii unui chitarist, există două aspecte esențiale: în primul rând, doar o foarte mică parte din repertoriu pentru chitară și alte instrumente este cunoscută printre chitariști, care din comoditate tind să cânte mereu același repertoriu sigur, neștiind că există lucruri mai interesante. Așadar, intenția mea este să descopăr cât de mult pot, cercetând în profunzime lucrările complete ale compozitorilor cunoscuți și mai puțin cunoscuți. În momentul de față, înregistrez cvartetele complete ale lui Paganini pentru trio și chitară și multe surprize și o muzică minunată ies la iveală.
V.Ș.: Ne spui trei compozitori pe care îi apreciezi în mod deosebit și, eventual, lucrări pe care ni le recomanzi?
A.M.: Mă folosesc această ocazie pentru a promova unele lucrări pentru chitară, deoarece acestea nu sunt atât de cunoscute de către instrumentiștii de muzică de cameră. Cred că aș spune:
„Homenaje pour le Tombeau de Claude Debussy” de Manuel de Falla, deoarece a deschis o nouă viziune despre chitară în Spania și în toată Europa, mai puțin apropiată de perioada romantică târzie a lui Granados și Albéniz (văzute prin ochii chitariștilor precum Francisco Tarrega) și reconectarea instrumentului cu sufletul său cel mai intim.
„Suite Compostelana” de Federico Mompou, unul dintre compozitorii mei preferați, cu liniile și armoniile sale foarte subtile și esențializate, amintind ideea de „musica callada” așa cum a descris-o vizionarul Saint Juan de la Cruz.
„Nocturnal after John Dowland” de Benjamin Britten, deoarece este un set de variații pe „Come, heavy sleep”, o melodie minunată de John Dowland. Aici, Britten a înțeles complet esența interioară a chitarei, tonul său întunecat ca metaforă a unei stări interioare de angoasă continuă. Această piesă este, de asemenea, emblematică, deoarece amintește de o perioadă minunată pentru chitară, fiind dedicată lui Julian Bream în anii '60, atunci când Bream cânta în duo cu Peter Pears, însoțitorul lui Britten, într-o perioadă în care au încercat să scoată din nou în lumină minunatul repertoriu elisabetan pentru voce și lăută.
V.Ș.: Performanța implică sacrificii. La ce ai renunțat, dar și ce ai câștigat?
A.M.: Ei bine, cred că a trebuit să renunț la timpul petrecut alături de prieteni și familie, la momentele de relaxare în timp ce toți ceilalți se distrau, dar ceea ce am primit înapoi a fost mereu plin de satisfacții pentru suflet.
V.Ș.: O amintire din copilărie legată, desigur, de muzică?
A.M.: Există multe, dar în timpul acestui interviu, ceea ce îmi vine în minte sunt întâlnirile cu marii chitariști din generațiile trecute, precum Alirio Diaz, asistentul lui Segovia la cursurile de la Accademia Chigiana, Manuel Barrueco, Oscar Ghiglia, pentru care am avut șansa să cânt și care mi-au adresat cuvinte încurajatoare. Încă păstrez în minte ceea ce mi-a spus Robert Fripp: „Cel mai prețios lucru pe care îl poți oferi cuiva este timpul tău”.
V.Ș.: Călătorești în toată lumea și ajungi în locuri extraordinare. Totuși, ce loc ți-a rămas în suflet?
A.M.: Chiar dacă am avut șansa să văd câteva locuri, sunt încă foarte atașat de cele pe care le vedeam împreună cu bunicul meu în copilărie și cred că încă există un loc special, aproape de orașul meu natal, Castelfranco Veneto, care este magic: Asolo, pe dealurile din apropierea orașului Treviso, unde locuia Regina Cornaro și unde erau casele multor artiști precum Eleonora Duse sau Gianfrancesco Malipiero. Cu chiparoșii săi misteriosi și castelul vechi de pe deal, rămâne pentru mine cel mai frumos loc de pe pământ, dar poate pentru că de acolo am multe amintiri.
V.Ș.: Ce e esențial pentru tine, ce te face fericit?
A.M.: În prezent, să creez muzica pe care o iubesc, să aprofundez piesele pe care aleg să le cânt și, de asemenea, să cânt cu prieteni extraordinari. Desigur, și iubirea prietenilor și a familiei, precum și faptul că fac micile lucruri normale care îmi lipsesc în perioadele din străinătate, precum o plimbare pe canalele Veneției.
Interviu de Veronica Ștefan
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
Perioada ultimilor ani este caracterizată de o activitate muzicală intensă. A fost invitat la Festivalul de Muzică de Cameră Kuhmo din Finlanda, la Festivalul Beethoven din Melbourne, pe scenele Teatrului La Fenice din Veneția, Teatrului Regio din Parma, Auditori Nacional din Valencia, Kunsthalle din Viena, respectiv Institutele Italiene de Cultură din Paris, Oslo, Helsinki, Stockholm și Barcelona.
În colaborare cu Marc Ribot, Alberto a înregistrat lucrările complete de chitară ale compozitorului haitian Frantz Casseus, fiind nominalizat pentru „Cea mai bună performanță solo” la Premiile Grammy din 2012, la Los Angeles.
În 2013, albumul său, „British Guitar Music”, înregistrat cu Paladino Music OG, a fost câștigătorul Chitarei de Aur pentru „Cel mai bun album al anului”.
Alberto Mesirca este invitat în acest an la Festivalul SoNoRo XIV DaDa, în București (9-10 noiembrie), Sibiu (11-12 noiembrie) și Cluj-Napoca (13-14 noiembrie).
Veronica Ștefan: Dacă ar fi să alegi o singură idee – ce știi acum și ai vrea să îi spui copilului Alberto?
Alberto Mesirca: I-aș spune să nu renunțe niciodată, să nu-și piardă nicicând speranța, să-și păstreze viu interesul, să se comporte corect față de prietenii săi, să fie mai curajos și mai îndrăzneț cu alegerile de repertoriu, să nu asculte sugestiile prostești care vin de la oameni rău-intenţionaţi și să asculte mai mult de cei care îți dau sfaturi din tot sufletul, bazate pe experiență. Să aibă mai multă grijă de sănătatea lui și de echilibrul dintre practică și viață, să călătorească și mai mult, să învețe cât de mult poate, să se inspire de la oameni interesanți și interesați.
V.Ș.: Cum e arhitectura unei zile în care ai un concert?
A.M.: De obicei exersez, încerc să mă odihnesc puțin după prânz, fac un duș și apoi merg la locul de spectacol cu o oră înainte de concert unde verific acustica și mă relaxez înainte de concert; dar nu sunt preocupat de aceste lucruri, deoarece pot apărea mulți factori externi care ar putea schimba această rutină și, dacă cineva nu este flexibil, poate deveni neliniștit din cauza acestor schimbări. Încerc, de asemenea, să nu mă stresez prea mult pentru o acustică neplăcută a camerei; trebuie să cântăm oricum și oriunde, așa că îngrijorarea este doar o distragere a atenției de la realizarea unui spectacol bun.
V.Ș.: Ce te relaxează într-o zi liberă și cum îți regăsești liniștea sufletească pentru a continua?
A.M.: Îmi place să mă uit la filme și să citesc cărți, merg la expoziții de artă și concerte ale prietenilor. Ceea ce observ, totuși, este că o zi fără practică face întotdeauna puțin dificilă reluarea activității, chiar dacă creierul și mâinile sunt mai odihnite. Cum suntem, pe de o parte, asemănători cu sportivii, este nevoie de un pic de timp pentru a avea o formă tehnică bună după o pauză.
V.Ș.: Dacă instrumentul tău, chitara clasică, ar fi o persoană, ce ai spune despre ea?
A.M.: Cred că chitara este un instrument profund și special pentru că îi atingem corzile cu propriile degete și, prin urmare, legătura dintre sufletul nostru și lemnul său este foarte strânsă; de aceea, atunci când se întâmplă magia, aceasta are un puternic impact asupra ascultătorului. Are un spectru de timbre care este unic, iar dacă este bine utilizat, chitara se poate asemăna cu orice fel de instrument, așa că, precum a spus Andres Segovia, poate fi descrisă ca o „orchestră mică, văzută prin capătul greșit al unui binoclu".
V.Ș.: Ce nu se știe despre muzica de cameră? Tips & tricks pentru a o descoperi la adevărata ei valoare?
A.M.: Dacă văd muzica de cameră prin ochii unui chitarist, există două aspecte esențiale: în primul rând, doar o foarte mică parte din repertoriu pentru chitară și alte instrumente este cunoscută printre chitariști, care din comoditate tind să cânte mereu același repertoriu sigur, neștiind că există lucruri mai interesante. Așadar, intenția mea este să descopăr cât de mult pot, cercetând în profunzime lucrările complete ale compozitorilor cunoscuți și mai puțin cunoscuți. În momentul de față, înregistrez cvartetele complete ale lui Paganini pentru trio și chitară și multe surprize și o muzică minunată ies la iveală.
V.Ș.: Ne spui trei compozitori pe care îi apreciezi în mod deosebit și, eventual, lucrări pe care ni le recomanzi?
A.M.: Mă folosesc această ocazie pentru a promova unele lucrări pentru chitară, deoarece acestea nu sunt atât de cunoscute de către instrumentiștii de muzică de cameră. Cred că aș spune:
„Homenaje pour le Tombeau de Claude Debussy” de Manuel de Falla, deoarece a deschis o nouă viziune despre chitară în Spania și în toată Europa, mai puțin apropiată de perioada romantică târzie a lui Granados și Albéniz (văzute prin ochii chitariștilor precum Francisco Tarrega) și reconectarea instrumentului cu sufletul său cel mai intim.
„Suite Compostelana” de Federico Mompou, unul dintre compozitorii mei preferați, cu liniile și armoniile sale foarte subtile și esențializate, amintind ideea de „musica callada” așa cum a descris-o vizionarul Saint Juan de la Cruz.
„Nocturnal after John Dowland” de Benjamin Britten, deoarece este un set de variații pe „Come, heavy sleep”, o melodie minunată de John Dowland. Aici, Britten a înțeles complet esența interioară a chitarei, tonul său întunecat ca metaforă a unei stări interioare de angoasă continuă. Această piesă este, de asemenea, emblematică, deoarece amintește de o perioadă minunată pentru chitară, fiind dedicată lui Julian Bream în anii '60, atunci când Bream cânta în duo cu Peter Pears, însoțitorul lui Britten, într-o perioadă în care au încercat să scoată din nou în lumină minunatul repertoriu elisabetan pentru voce și lăută.
V.Ș.: Performanța implică sacrificii. La ce ai renunțat, dar și ce ai câștigat?
A.M.: Ei bine, cred că a trebuit să renunț la timpul petrecut alături de prieteni și familie, la momentele de relaxare în timp ce toți ceilalți se distrau, dar ceea ce am primit înapoi a fost mereu plin de satisfacții pentru suflet.
V.Ș.: O amintire din copilărie legată, desigur, de muzică?
A.M.: Există multe, dar în timpul acestui interviu, ceea ce îmi vine în minte sunt întâlnirile cu marii chitariști din generațiile trecute, precum Alirio Diaz, asistentul lui Segovia la cursurile de la Accademia Chigiana, Manuel Barrueco, Oscar Ghiglia, pentru care am avut șansa să cânt și care mi-au adresat cuvinte încurajatoare. Încă păstrez în minte ceea ce mi-a spus Robert Fripp: „Cel mai prețios lucru pe care îl poți oferi cuiva este timpul tău”.
V.Ș.: Călătorești în toată lumea și ajungi în locuri extraordinare. Totuși, ce loc ți-a rămas în suflet?
A.M.: Chiar dacă am avut șansa să văd câteva locuri, sunt încă foarte atașat de cele pe care le vedeam împreună cu bunicul meu în copilărie și cred că încă există un loc special, aproape de orașul meu natal, Castelfranco Veneto, care este magic: Asolo, pe dealurile din apropierea orașului Treviso, unde locuia Regina Cornaro și unde erau casele multor artiști precum Eleonora Duse sau Gianfrancesco Malipiero. Cu chiparoșii săi misteriosi și castelul vechi de pe deal, rămâne pentru mine cel mai frumos loc de pe pământ, dar poate pentru că de acolo am multe amintiri.
V.Ș.: Ce e esențial pentru tine, ce te face fericit?
A.M.: În prezent, să creez muzica pe care o iubesc, să aprofundez piesele pe care aleg să le cânt și, de asemenea, să cânt cu prieteni extraordinari. Desigur, și iubirea prietenilor și a familiei, precum și faptul că fac micile lucruri normale care îmi lipsesc în perioadele din străinătate, precum o plimbare pe canalele Veneției.
Interviu de Veronica Ștefan
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
