Thibault Solorzano, violoncelist: „Întâlnirile cu oamenii pe care i-am cunoscut în momentele mai puțin ușoare din viața mea m-au construit într-un fel”. Scurt portret al artistului înainte de turneu...
Thibault, te-am cunoscut prin proiectul inițiat de pianista și compozitoarea Anca Elena, alături de tine și soprana Laura Tătulescu: De nos oiseaux, un turneu de recitaluri dedicat lui Tzara și femeilor compozitoare. Urmează să concertați la Techirghiol (9 august), Tescani (24 august), București (10 septembrie), Bruxelles (18 octombrie), Paris (19 octombrie). Am bucuria să stau pe lângă voi când repetați, când dați interviuri: tot ce înconjoară proiectul ăsta e amețitor de frumos! Nu-i doar muzică în recitalurile voastre, va fi și poezia lui Tzara, vor fi și videoproiecții de artă, și o anume scenicitate. Însă, arc înapoi în timp... mai ții minte cum a fost prima lecție de violoncel?
Ha! Într-adevăr, memoria e foarte importantă, e un proces cognitiv fundamental când vine vorba de creativitate, de „locul” imaginilor. Eu predau și violoncel, și-atunci chiar insist pe treaba asta cu elevii, pentru a-i ajuta să-și dezvolte creativitatea proprie. În ce privește prima mea lecție de violoncel... nu prea îmi amintesc specific, din păcate – ce îmi amintesc totuși e nu imaginea sau faptul în sine, dar senzația, contactul foarte călduros pe care l-am avut cu profesorul meu, primul meu profesor, în Franța, și asta a fost atât de semnificativ, această primă impresie: să ai un profesor deschis, solar, prietenos. Asta e ceva ce mi se pare foarte important de păstrat în general când colaborezi cu ceilalți, atitudinea asta deschisă în fața lumii... Așa lucrurile merg mai repede. Cât despre De nos oiseaux, da, simt o energie foarte bună – iar cu Anca colaborez de doi ani, am înființat Duotonina, anul trecut am înregistrat și-un album. A fost un challenge atunci, acum e altul!
Ai studiat cu Philippe Muller și Jerome Pernoo, ai făcut doi ani la Sorbona, muzicologie. De cât timp ești în România și ce observi diferit, ca artist – săli, șanse, public, mode... –, față de mediul francez, în care te-ai format?
În România, primul meu concert de muzică contemporană s-a întâmplat acum câțiva ani, tot cu o femeie compozitoare; ce pot să-ți zic că am observat sigur e că muzica contemporană românească e destul de bogată. Nu fac însă diferențe între compozitoarele femei și compozitorii bărbați, încerc să intru la fel în universul pe care-l propun diferitele sensibilități, varietatea de creații – de fapt, pentru mine creația e viață, și am această raportare oriunde aș cânta, în România sau Franța sau oriunde. Și cred că aura și opera lui Tristan Tzara, pe care-l omagiem prin recitalurile noastre aici și în spațiul francofon, subliniază bine gândul meu și al nostru.
Cu Anca Elena nu ești la prima colaborare, ziceai. Dar mai bine povestește-mi tu!
Da, cu Anca formez acest duo, Duotonina, care are deja doi ani, cum spuneam. Am abordat și muzica clasică, și muzică scrisă semi-improvizată, inclusiv jazz. Primul nostru spectacol muzical, „Pas de deux Flamenco”, mixa poezia mea cu muzica Ancăi. A fost ceva cu totul nou în România, o experiență originală care a dat naștere și primului nostru album, cu același nume – se găsește încă, de pildă la Cărturești Carusel. Din toamna lui 2023 ne-am reconectat cu repertoriul clasic și cu un nou turneu, „Romantic Tabu”. Ce e tare frumos în turnee – și uite că ne așteaptă încă unul, de data asta alături și de soprana Laura Tătulescu! –, e că turneul nu-i doar o plecare, e de fapt o întâlnire, o serie de întâlniri care ne îmbogățesc pe plan individual, uneori și de anecdote (fericite sau mai puțin fericite); asta face turneul memorabil, asta dă farmec drumului... unui artist.
Care e măsura ta personală pentru un recital reușit? Și ce piese (mai) asculți în căști?
Un recital de succes e unul în care artistul se expune pe scenă în toată autenticitatea lui, gol, iar spectatorul pleacă cu ideea că s-a întâmplat ceva, despre care continuă să viseze și după spectacol. Pe scenă este o chestie de viață și de moarte, ăsta e un sentiment care trebuie să predomine adânc în sinele artistului și una din condițiile, din punctul meu de vedere, pentru a transmite adevăratul act artistic.
În muzica pe care o ascult zi de zi, sunt destul de eclectic. Depinde de mulți factori, de la starea mea interioară la... vreme! Îmi place să ascult și ACDC, și Nirvana, și Viorica de la Clejani, muzică jazz, Miles Davis, bossa nova. Dacă sunt mai mult într-o stare de introspecție, ascult simfonia a doua a „Învierii” de Gustav Mahler, care este preferata mea.
Apropo de vorba românească cu „unde dai și unde crapă”, cred că, de cele mai multe ori, viața ne surprinde nu prin lecțiile pe care ni le dă, ci prin când și cum ni le dă. Ai senzația că faci un lucru pentru ceva, și de fapt timpul îți arată cu adevărat pentru ce l-ai făcut, sau de ce ți s-a-ntâmplat cutare chestie etc. Așa că te-ntreb și pe tine: ce lecții neașteptate despre tine și lume ți-au oferit violoncelul, pe care l-ai studiat de mic, și sălile de concerte, pe care le umpli... de tânăr?
În viață nu cred că lucrurile vin întâmplător, cred în destin. Dacă crezi că lucrurile se pot întâmpla, atunci fă-o, believe in your beliefs! Sigur, viața unui artist nu e una ușoară și fiecare trebuie să-și găsească drumul ca preot al luminii. Lecții... Aș zice că munca, pasiunea și, bineînțeles, întâlnirile cu oamenii pe care i-am cunoscut în momentele mai puțin ușoare din viața mea m-au construit într-un fel. Azi le mulțumesc și mă gândesc la celebra frază a marelui pianist Arthur Rubinstein: „dacă iubești viața, te va răsplăti înapoi”.
10 cuvinte prin care ai rezuma De nos oiseaux, care-ncepe acuș, pe 9 august, la Techirghiol.
Dadaist, muzică, poezie, teatru, vis, fantezie, contre-courant, actual, magic!
Utopii. Imaginează-ți un concert în afara sălii convenționale, du-te cât de departe... În ce cadru din lumea asta mare ai interpreta ce?
Foarte bună întrebare, trebuie să ne amintim că muzica nu s-a născut în sălile de concert, ci mai degrabă în peșterile strămoșilor noștri. Sunt foarte interesat de mișcarea asta nouă care a apărut recent pe rețelele sociale, „extrem cello”, care constă în a cânta în locuri neobișnuite, la munte etc. Mă văd scăpând de presiune (n.r. surâde) cântând sub apă în Oceanul Pacific, ar fi o provocare!
Cum stai la capitolul vise, așteptări, dorințe? Pragmatic sau romantic? În sfârșit, ce trebuie să facă o zi obișnuită s-o consideri mișto, sau ce trebuie să facă Thibault dintr-o zi obișnuită, ca să fie cum îi place?
Pentru mine, o zi mișto sau reușită este o zi în care am realizat ceva prin muncă – art is work. Dar contează și interacțiunile sociale, pot să fiu inspirat de un prieten punând țara la cale amândoi sau contemplând o pictură. Altfel... prea multe așteptări duc adesea la dezamăgiri. Și totuși: „qui ne tente rien a rien” (cel care nu încearcă nimic, nu are nimic). Viața unui artist e plină de eșecuri, dar atunci când un proiect prinde contur în felul lui De nos oiseaux, e o adevărată binecuvântare. Muzica Ancăi Elena este în același timp profundă, melancolică și lejeră, în spiritul francez al perioadei interbelice. Ce să-ți mai zic, așteptăm cu nerăbdare toți trei, Anca, Laura și cu mine acest prim concert: vineri, 9 august, la Biserica Catolică din Techirghiol.
Interviu realizat de Mihai Ivașcu.
***
Mai multe detalii despre recital se găsesc aici.
Thibault, te-am cunoscut prin proiectul inițiat de pianista și compozitoarea Anca Elena, alături de tine și soprana Laura Tătulescu: De nos oiseaux, un turneu de recitaluri dedicat lui Tzara și femeilor compozitoare. Urmează să concertați la Techirghiol (9 august), Tescani (24 august), București (10 septembrie), Bruxelles (18 octombrie), Paris (19 octombrie). Am bucuria să stau pe lângă voi când repetați, când dați interviuri: tot ce înconjoară proiectul ăsta e amețitor de frumos! Nu-i doar muzică în recitalurile voastre, va fi și poezia lui Tzara, vor fi și videoproiecții de artă, și o anume scenicitate. Însă, arc înapoi în timp... mai ții minte cum a fost prima lecție de violoncel?
Ha! Într-adevăr, memoria e foarte importantă, e un proces cognitiv fundamental când vine vorba de creativitate, de „locul” imaginilor. Eu predau și violoncel, și-atunci chiar insist pe treaba asta cu elevii, pentru a-i ajuta să-și dezvolte creativitatea proprie. În ce privește prima mea lecție de violoncel... nu prea îmi amintesc specific, din păcate – ce îmi amintesc totuși e nu imaginea sau faptul în sine, dar senzația, contactul foarte călduros pe care l-am avut cu profesorul meu, primul meu profesor, în Franța, și asta a fost atât de semnificativ, această primă impresie: să ai un profesor deschis, solar, prietenos. Asta e ceva ce mi se pare foarte important de păstrat în general când colaborezi cu ceilalți, atitudinea asta deschisă în fața lumii... Așa lucrurile merg mai repede. Cât despre De nos oiseaux, da, simt o energie foarte bună – iar cu Anca colaborez de doi ani, am înființat Duotonina, anul trecut am înregistrat și-un album. A fost un challenge atunci, acum e altul!
Ai studiat cu Philippe Muller și Jerome Pernoo, ai făcut doi ani la Sorbona, muzicologie. De cât timp ești în România și ce observi diferit, ca artist – săli, șanse, public, mode... –, față de mediul francez, în care te-ai format?
În România, primul meu concert de muzică contemporană s-a întâmplat acum câțiva ani, tot cu o femeie compozitoare; ce pot să-ți zic că am observat sigur e că muzica contemporană românească e destul de bogată. Nu fac însă diferențe între compozitoarele femei și compozitorii bărbați, încerc să intru la fel în universul pe care-l propun diferitele sensibilități, varietatea de creații – de fapt, pentru mine creația e viață, și am această raportare oriunde aș cânta, în România sau Franța sau oriunde. Și cred că aura și opera lui Tristan Tzara, pe care-l omagiem prin recitalurile noastre aici și în spațiul francofon, subliniază bine gândul meu și al nostru.
Cu Anca Elena nu ești la prima colaborare, ziceai. Dar mai bine povestește-mi tu!
Da, cu Anca formez acest duo, Duotonina, care are deja doi ani, cum spuneam. Am abordat și muzica clasică, și muzică scrisă semi-improvizată, inclusiv jazz. Primul nostru spectacol muzical, „Pas de deux Flamenco”, mixa poezia mea cu muzica Ancăi. A fost ceva cu totul nou în România, o experiență originală care a dat naștere și primului nostru album, cu același nume – se găsește încă, de pildă la Cărturești Carusel. Din toamna lui 2023 ne-am reconectat cu repertoriul clasic și cu un nou turneu, „Romantic Tabu”. Ce e tare frumos în turnee – și uite că ne așteaptă încă unul, de data asta alături și de soprana Laura Tătulescu! –, e că turneul nu-i doar o plecare, e de fapt o întâlnire, o serie de întâlniri care ne îmbogățesc pe plan individual, uneori și de anecdote (fericite sau mai puțin fericite); asta face turneul memorabil, asta dă farmec drumului... unui artist.
Care e măsura ta personală pentru un recital reușit? Și ce piese (mai) asculți în căști?
Un recital de succes e unul în care artistul se expune pe scenă în toată autenticitatea lui, gol, iar spectatorul pleacă cu ideea că s-a întâmplat ceva, despre care continuă să viseze și după spectacol. Pe scenă este o chestie de viață și de moarte, ăsta e un sentiment care trebuie să predomine adânc în sinele artistului și una din condițiile, din punctul meu de vedere, pentru a transmite adevăratul act artistic.
În muzica pe care o ascult zi de zi, sunt destul de eclectic. Depinde de mulți factori, de la starea mea interioară la... vreme! Îmi place să ascult și ACDC, și Nirvana, și Viorica de la Clejani, muzică jazz, Miles Davis, bossa nova. Dacă sunt mai mult într-o stare de introspecție, ascult simfonia a doua a „Învierii” de Gustav Mahler, care este preferata mea.
Apropo de vorba românească cu „unde dai și unde crapă”, cred că, de cele mai multe ori, viața ne surprinde nu prin lecțiile pe care ni le dă, ci prin când și cum ni le dă. Ai senzația că faci un lucru pentru ceva, și de fapt timpul îți arată cu adevărat pentru ce l-ai făcut, sau de ce ți s-a-ntâmplat cutare chestie etc. Așa că te-ntreb și pe tine: ce lecții neașteptate despre tine și lume ți-au oferit violoncelul, pe care l-ai studiat de mic, și sălile de concerte, pe care le umpli... de tânăr?
În viață nu cred că lucrurile vin întâmplător, cred în destin. Dacă crezi că lucrurile se pot întâmpla, atunci fă-o, believe in your beliefs! Sigur, viața unui artist nu e una ușoară și fiecare trebuie să-și găsească drumul ca preot al luminii. Lecții... Aș zice că munca, pasiunea și, bineînțeles, întâlnirile cu oamenii pe care i-am cunoscut în momentele mai puțin ușoare din viața mea m-au construit într-un fel. Azi le mulțumesc și mă gândesc la celebra frază a marelui pianist Arthur Rubinstein: „dacă iubești viața, te va răsplăti înapoi”.
10 cuvinte prin care ai rezuma De nos oiseaux, care-ncepe acuș, pe 9 august, la Techirghiol.
Dadaist, muzică, poezie, teatru, vis, fantezie, contre-courant, actual, magic!
Utopii. Imaginează-ți un concert în afara sălii convenționale, du-te cât de departe... În ce cadru din lumea asta mare ai interpreta ce?
Foarte bună întrebare, trebuie să ne amintim că muzica nu s-a născut în sălile de concert, ci mai degrabă în peșterile strămoșilor noștri. Sunt foarte interesat de mișcarea asta nouă care a apărut recent pe rețelele sociale, „extrem cello”, care constă în a cânta în locuri neobișnuite, la munte etc. Mă văd scăpând de presiune (n.r. surâde) cântând sub apă în Oceanul Pacific, ar fi o provocare!
Cum stai la capitolul vise, așteptări, dorințe? Pragmatic sau romantic? În sfârșit, ce trebuie să facă o zi obișnuită s-o consideri mișto, sau ce trebuie să facă Thibault dintr-o zi obișnuită, ca să fie cum îi place?
Pentru mine, o zi mișto sau reușită este o zi în care am realizat ceva prin muncă – art is work. Dar contează și interacțiunile sociale, pot să fiu inspirat de un prieten punând țara la cale amândoi sau contemplând o pictură. Altfel... prea multe așteptări duc adesea la dezamăgiri. Și totuși: „qui ne tente rien a rien” (cel care nu încearcă nimic, nu are nimic). Viața unui artist e plină de eșecuri, dar atunci când un proiect prinde contur în felul lui De nos oiseaux, e o adevărată binecuvântare. Muzica Ancăi Elena este în același timp profundă, melancolică și lejeră, în spiritul francez al perioadei interbelice. Ce să-ți mai zic, așteptăm cu nerăbdare toți trei, Anca, Laura și cu mine acest prim concert: vineri, 9 august, la Biserica Catolică din Techirghiol.
Interviu realizat de Mihai Ivașcu.
***
Mai multe detalii despre recital se găsesc aici.
