Alexandra Bălășoiu ne povestește cum a ajuns o psihoză postpartum să se transforme într-un act artistic. Cum s-a născut spectacolul „Mareele de primăvară ale unei fete cuminți”, care va putea fi văzut în cadrul Festivalului de arte performative Caleido va avea loc în perioada 27 noiembrie - 1 decembrie 2023 la Timișoara.
Alexandra Bălășoiu, cum ați ajuns să faceți “Mareele de primăvară ale unei fete cuminți”, cum și de ce tocmai această poveste?
„Mareele de primăvară ale unei fete cuminți” este o poveste personală intersectată artistic cu alte istorii pe care le-am întâlnit în cercetarea mea. Motivația de a porni pe acest drum s-a născut din dorința autentică de a înțelege și integra o experiență personală, declanșată de nașterea fiicei mele. Catalogată medical ca o psihoză postpartum, un eveniment rar care statistic apare la 1 din 1000 de femei (fiind cea mai rară tulburare psihică din perioada postpartum), experiența a fost încărcată de o complexitate care mi-a dictat mare parte din traseul ulterior, artistic și personal deopotrivă. Am pornit astfel în căutarea unei căi de mijloc între îmbrățișarea lipsită de critică a unor astfel de trăiri ca revelații uimitoare și refuzul lor complet ca patologie mintală. În procesul de lucru am colaborat cu jurnalista Iulia Marin care a luat o serie de interviuri unor persoane diagnosticate cu tulburare bipolară, disponibile în continuare pe site-ul Indiebox.ro. Loredana Larionescu, dans-terapeut, a derulat în paralel o serie de ateliere dedicate acestor persoane.
O mamă înnebunește într-o zi de toamnă. Cum e tratat „nebunul” în România astăzi, în lumea de dincolo de scenă?
Din păcate cred că există în continuare foarte multă stigmatizare în jurul acestui subiect și mai ales o lipsă acută de capacitate de relaționare în astfel de situații. „Nebunul” e înconjurat în continuare de multă frică, de impresia că situația este definitivă și iremediabilă, de lipsă de timp și răbdare, de lipsa unor resurse personale emoționale de a sta în preajma lui. Nebunia ne pune față în față cu ceea ce nu putem controla și înțelege, iar asta cu siguranță că poate fi înspăimântător. Reacțiile imediate sunt fie fuga și ignorarea, fie încercarea de a corecta și opri. Din fericire însă, există o mulțime de oameni care încearcă să schimbe aceste paradigme, care exersează răbdarea, care-și înțeleg propriile limitări, care caută continuu noi căi și se uită la fiecare om încercând să vadă dincolo de etichete și comportament. Mă bucură nespus colaborările noastre cu spitalele de psihiatrie în care am derulat ateliere de art-terapie, dans-terapie și foto-terapie, precum și spectacole dedicate pacienților și/sau personalului medical. Împreună cu spitalele care ni s-au alăturat pe acest drum și echipa artistic-terapeutică aflată în continuă creștere, visăm la instaurarea acestor tipuri de activități ca normalitate.
Ce poate și ce nu poate dansul? Care este superputerea dansului?
Cred că dansul poate contribui în primul rând la crearea unor spații sigure de practicare a empatiei, a răbdării, a capacității de relaționare și ascultare. Dansul ne pune în contact cu noi înșine și poate deveni o călătorie către necunoscut care ne arată și ne transformă în mod egal. Dansul poate să ne dea puterea de a ne locui propriul corp cu vitalitate și asumare, de a deveni mai conștienți de modurile în care traversăm spațiul și timpul, precum și de impactul acțiunilor noastre. Și tot dansul poate să ne arate cum să ne odihnim, cum să fim dezarticulați și lipsiți de direcție. Cred că superputerea dansului este că poate conține orice stare, ne poate ajuta să o simțim, să o exprimăm, să o privim din noi unghiuri, să o lăsăm să ne învețe. Însă dansul nu ne poate schimba cu forța, trebuie să-i acceptăm înțelepciunea și să o lăsăm să migreze fluid către viața cotidiană.
Festivalul CALEIDO se desfășoară în acest an la Timișoara, orașul de unde a plecat acum treizeci și patru de ani drumul românilor către libertate, Revoluția din decembrie 1989. Cum vă raportați la libertate și la drumul acesta parcurs până acum? Ce vedem dacă ne uităm în urmă? Dar înainte?
Fiind născută în 1989, simt tot acest drum colectiv la un nivel mai degrabă celular decât mental. Am crescut cu și prin această transformare și în mod evident, tot parcursul meu personal și profesional a fost sensibil la acest câmp de forțe, format atât din transformările reale ale societății, cât mai ai ales din cele de la nivel mental și din toate ecourile unor timpuri pe care nu le-am trăit, dar care fac parte intrinsecă din corpurile oamenilor care m-au înconjurat. Libertatea de expresie, destructurarea perspectivelor rigide, valorizarea incertitudinii, coexistența contradicțiilor, chestionarea cadrelor - ca interese în practica mea artistică, s-au născut în mod direct dintr-o încercare continuă de poziționare în acest sistem fragil încărcat de dureri ale trecutului, vise ale viitorului, nostalgii, dezamăgiri, speranțe virtuoase și inerții. Cred că în orice direcție am privi, realizăm că orice transformare se întâmplă în timp și că trebuie să ne menținem o stare de prezență și inițiativă, dacă vrem ca lucrurile să evolueze în direcțiile pe care le prețuim.
Ce alte proiecte are în desfășurare Alexandra Bălășoiu? Unde putem să o mai vedem, dincolo de festivalul CALEIDO?
Anul acesta am avut în grijă un program amplu de terapie prin artă și cercetare artistică în dialog cu sănătatea mintală și provocările ei. O continuare organică a demersurilor anterioare desfășurate în parteneriat cu spitale de psihiatrie, care a crescut grație unei finanțări în cadrul Programului RO-CULTURA, prin Granturile SEE 2014-2021. După o serie de 48 de ateliere de terapii expresiv-creative, desfășurate în două spitale de psihiatrie cu sprijinul Asociației Entuziart, proiectul mind-moving ajunge în această toamnă la întâlnirea cu publicul. Am creat alături de coregrafa Cristina Lilienfeld o instalație performativă, care invită publicul la o călătorie personală printr-o serie de trăiri universale, extrase din specificul unor tulburări mintale. Instalația este deschisă la București, la Rezidența9, în perioada 22-28 noiembrie, după care călătorește în Norvegia, unde poate fi experimentată la Trafo Kunsthall, Asker între 2-9 decembrie.
Interviu realizat de Andrei Crăciun.
Alexandra Bălășoiu, cum ați ajuns să faceți “Mareele de primăvară ale unei fete cuminți”, cum și de ce tocmai această poveste?
„Mareele de primăvară ale unei fete cuminți” este o poveste personală intersectată artistic cu alte istorii pe care le-am întâlnit în cercetarea mea. Motivația de a porni pe acest drum s-a născut din dorința autentică de a înțelege și integra o experiență personală, declanșată de nașterea fiicei mele. Catalogată medical ca o psihoză postpartum, un eveniment rar care statistic apare la 1 din 1000 de femei (fiind cea mai rară tulburare psihică din perioada postpartum), experiența a fost încărcată de o complexitate care mi-a dictat mare parte din traseul ulterior, artistic și personal deopotrivă. Am pornit astfel în căutarea unei căi de mijloc între îmbrățișarea lipsită de critică a unor astfel de trăiri ca revelații uimitoare și refuzul lor complet ca patologie mintală. În procesul de lucru am colaborat cu jurnalista Iulia Marin care a luat o serie de interviuri unor persoane diagnosticate cu tulburare bipolară, disponibile în continuare pe site-ul Indiebox.ro. Loredana Larionescu, dans-terapeut, a derulat în paralel o serie de ateliere dedicate acestor persoane.
O mamă înnebunește într-o zi de toamnă. Cum e tratat „nebunul” în România astăzi, în lumea de dincolo de scenă?
Din păcate cred că există în continuare foarte multă stigmatizare în jurul acestui subiect și mai ales o lipsă acută de capacitate de relaționare în astfel de situații. „Nebunul” e înconjurat în continuare de multă frică, de impresia că situația este definitivă și iremediabilă, de lipsă de timp și răbdare, de lipsa unor resurse personale emoționale de a sta în preajma lui. Nebunia ne pune față în față cu ceea ce nu putem controla și înțelege, iar asta cu siguranță că poate fi înspăimântător. Reacțiile imediate sunt fie fuga și ignorarea, fie încercarea de a corecta și opri. Din fericire însă, există o mulțime de oameni care încearcă să schimbe aceste paradigme, care exersează răbdarea, care-și înțeleg propriile limitări, care caută continuu noi căi și se uită la fiecare om încercând să vadă dincolo de etichete și comportament. Mă bucură nespus colaborările noastre cu spitalele de psihiatrie în care am derulat ateliere de art-terapie, dans-terapie și foto-terapie, precum și spectacole dedicate pacienților și/sau personalului medical. Împreună cu spitalele care ni s-au alăturat pe acest drum și echipa artistic-terapeutică aflată în continuă creștere, visăm la instaurarea acestor tipuri de activități ca normalitate.
Ce poate și ce nu poate dansul? Care este superputerea dansului?
Cred că dansul poate contribui în primul rând la crearea unor spații sigure de practicare a empatiei, a răbdării, a capacității de relaționare și ascultare. Dansul ne pune în contact cu noi înșine și poate deveni o călătorie către necunoscut care ne arată și ne transformă în mod egal. Dansul poate să ne dea puterea de a ne locui propriul corp cu vitalitate și asumare, de a deveni mai conștienți de modurile în care traversăm spațiul și timpul, precum și de impactul acțiunilor noastre. Și tot dansul poate să ne arate cum să ne odihnim, cum să fim dezarticulați și lipsiți de direcție. Cred că superputerea dansului este că poate conține orice stare, ne poate ajuta să o simțim, să o exprimăm, să o privim din noi unghiuri, să o lăsăm să ne învețe. Însă dansul nu ne poate schimba cu forța, trebuie să-i acceptăm înțelepciunea și să o lăsăm să migreze fluid către viața cotidiană.
Festivalul CALEIDO se desfășoară în acest an la Timișoara, orașul de unde a plecat acum treizeci și patru de ani drumul românilor către libertate, Revoluția din decembrie 1989. Cum vă raportați la libertate și la drumul acesta parcurs până acum? Ce vedem dacă ne uităm în urmă? Dar înainte?
Fiind născută în 1989, simt tot acest drum colectiv la un nivel mai degrabă celular decât mental. Am crescut cu și prin această transformare și în mod evident, tot parcursul meu personal și profesional a fost sensibil la acest câmp de forțe, format atât din transformările reale ale societății, cât mai ai ales din cele de la nivel mental și din toate ecourile unor timpuri pe care nu le-am trăit, dar care fac parte intrinsecă din corpurile oamenilor care m-au înconjurat. Libertatea de expresie, destructurarea perspectivelor rigide, valorizarea incertitudinii, coexistența contradicțiilor, chestionarea cadrelor - ca interese în practica mea artistică, s-au născut în mod direct dintr-o încercare continuă de poziționare în acest sistem fragil încărcat de dureri ale trecutului, vise ale viitorului, nostalgii, dezamăgiri, speranțe virtuoase și inerții. Cred că în orice direcție am privi, realizăm că orice transformare se întâmplă în timp și că trebuie să ne menținem o stare de prezență și inițiativă, dacă vrem ca lucrurile să evolueze în direcțiile pe care le prețuim.
Ce alte proiecte are în desfășurare Alexandra Bălășoiu? Unde putem să o mai vedem, dincolo de festivalul CALEIDO?
Anul acesta am avut în grijă un program amplu de terapie prin artă și cercetare artistică în dialog cu sănătatea mintală și provocările ei. O continuare organică a demersurilor anterioare desfășurate în parteneriat cu spitale de psihiatrie, care a crescut grație unei finanțări în cadrul Programului RO-CULTURA, prin Granturile SEE 2014-2021. După o serie de 48 de ateliere de terapii expresiv-creative, desfășurate în două spitale de psihiatrie cu sprijinul Asociației Entuziart, proiectul mind-moving ajunge în această toamnă la întâlnirea cu publicul. Am creat alături de coregrafa Cristina Lilienfeld o instalație performativă, care invită publicul la o călătorie personală printr-o serie de trăiri universale, extrase din specificul unor tulburări mintale. Instalația este deschisă la București, la Rezidența9, în perioada 22-28 noiembrie, după care călătorește în Norvegia, unde poate fi experimentată la Trafo Kunsthall, Asker între 2-9 decembrie.
Interviu realizat de Andrei Crăciun.
