Micro-stagiunea stArtAct @unteatru prezintă producțiile absolvenților de regie licență și master UNATC 2018: 7 spectacole de teatru tânăr, 7 viziuni inedite asupra lumii contemporane, 7 ocazii de a vedea regizorii, actorii și scenografii noii generații.
Despre regizor
Amalia Florina Iorgoiu a fost întotdeauna în căutare de cuvinte. Înainte pentru poezii iar acum şi pentru spectacole. În facultate s-a jucat luând cuvintele lui P. Zindel din „Efectul razelor gama asupra anemonelor” sau pe ale lui H. Ibsen din „Nora”, sau pe ale lui I. L. Caragiale din „O noapte furtunoasă” şi le-a retrăit împreună cu colegii ei actori. Apoi a venit spectacolul, "Orchestra Titanic" de Hristo Boicev, în care realitatea vieții s-a amestecat cu iluzia ei.
Au mai fost şi lecții de răbdare, şi lecții de tăcere, şi lecții despre a-i asculta pe ceilalți, şi lecții despre lecții... Lecții şi clipe minunate trăite, de exemplu, când dintr-un joc s-a creat spectacolul "(P)rotagonista" - cu un singur actor, pentru un singur spectator (la Undercloud 2016).
A mai fost o ceasornicărie, „Ceasornicăria Taus” de Gellu Naum - un spectacol lectură în cadrul „Festivalului Internațional Gellu Naum 2018”. În prezent caută cuvinte pentru poezii, pentru spectacole... pentru a crea iluzii sau doar poveşti noi, pentru toți cei ce vor să evadeze din real, venind la teatru.
Orchestra Titanic
de Hristo Boicev
O gară în pustiu, patru vagabonzi și trenuri care nu opresc. Un loc în care pare că nimic nu se mai poate schimba. Și dacă un tren va opri? Și dacă nu contează locul ci doar ce se întâmplă? Dacă printre cei patru sunt eu (sau tu), într-un moment al vieții în care pare că gata, până aici, altceva nu se mai poate întâmpla, mai mult decât ceea ce am (ai) și sunt (ești) nu mai poate fi, când toate zilele trec la fel? Și dacă trenurile care nu opresc sunt cei de lângă noi ce par a nu ne înțelege, sau societatea care ne respinge și în care nu ne putem integra? Și dacă într-o zi, apare un om, cu zâmbet larg și împărtășind o bucurie enormă pentru viață, care te repune pe drumul tău, în trenul tău și te face să visezi din nou, să te redescoperi pe tine.
O poveste despre așteptare, despre cum ți se poate schimba viața prin joc și iluzie, despre cum sufletul ajunge să se manifeste liber prin imaginație, despre evadarea de aici și întâlnirea cu sinele.
„Atâta timp cât auzi muzica orchestrei de pe Titanic, viaţa va fi un one-man show.”
Meto: Omul poate fi intemnițat în destin, dar nu și în propria lui minte.
Doko: Nu trebuie numai să stai și să visezi, e important chiar să faci ceva.
Liubka: Când ți se pare că toate trenurile tale au trecut, continuă totuși să speri. Dacă îți dorești suficinet de tare și crezi, visul ți se va îndeplini.
Harry: Nu există nimic!
Despre regizor
Amalia Florina Iorgoiu a fost întotdeauna în căutare de cuvinte. Înainte pentru poezii iar acum şi pentru spectacole. În facultate s-a jucat luând cuvintele lui P. Zindel din „Efectul razelor gama asupra anemonelor” sau pe ale lui H. Ibsen din „Nora”, sau pe ale lui I. L. Caragiale din „O noapte furtunoasă” şi le-a retrăit împreună cu colegii ei actori. Apoi a venit spectacolul, "Orchestra Titanic" de Hristo Boicev, în care realitatea vieții s-a amestecat cu iluzia ei.
Au mai fost şi lecții de răbdare, şi lecții de tăcere, şi lecții despre a-i asculta pe ceilalți, şi lecții despre lecții... Lecții şi clipe minunate trăite, de exemplu, când dintr-un joc s-a creat spectacolul "(P)rotagonista" - cu un singur actor, pentru un singur spectator (la Undercloud 2016).
A mai fost o ceasornicărie, „Ceasornicăria Taus” de Gellu Naum - un spectacol lectură în cadrul „Festivalului Internațional Gellu Naum 2018”. În prezent caută cuvinte pentru poezii, pentru spectacole... pentru a crea iluzii sau doar poveşti noi, pentru toți cei ce vor să evadeze din real, venind la teatru.
Orchestra Titanic
de Hristo Boicev
O gară în pustiu, patru vagabonzi și trenuri care nu opresc. Un loc în care pare că nimic nu se mai poate schimba. Și dacă un tren va opri? Și dacă nu contează locul ci doar ce se întâmplă? Dacă printre cei patru sunt eu (sau tu), într-un moment al vieții în care pare că gata, până aici, altceva nu se mai poate întâmpla, mai mult decât ceea ce am (ai) și sunt (ești) nu mai poate fi, când toate zilele trec la fel? Și dacă trenurile care nu opresc sunt cei de lângă noi ce par a nu ne înțelege, sau societatea care ne respinge și în care nu ne putem integra? Și dacă într-o zi, apare un om, cu zâmbet larg și împărtășind o bucurie enormă pentru viață, care te repune pe drumul tău, în trenul tău și te face să visezi din nou, să te redescoperi pe tine.
O poveste despre așteptare, despre cum ți se poate schimba viața prin joc și iluzie, despre cum sufletul ajunge să se manifeste liber prin imaginație, despre evadarea de aici și întâlnirea cu sinele.
„Atâta timp cât auzi muzica orchestrei de pe Titanic, viaţa va fi un one-man show.”
Meto: Omul poate fi intemnițat în destin, dar nu și în propria lui minte.
Doko: Nu trebuie numai să stai și să visezi, e important chiar să faci ceva.
Liubka: Când ți se pare că toate trenurile tale au trecut, continuă totuși să speri. Dacă îți dorești suficinet de tare și crezi, visul ți se va îndeplini.
Harry: Nu există nimic!
