Baraka Artist-run space este întocmai ce spune numele că este – dar și ceva în plus. Organizațional, într-adevăr, este un spațiu construit de tineri artiști, pentru tineri artiști. La început, avea la cârmă patru oameni: Mihai Toth, Paul Baraka, David Iancu și Adrian Popa. Acum au rămas doar primii doi. La Baraka își au atelierele de lucru, primesc vizite, organizează workshopuri și rezidențe.
Fizic, de asemenea, numele e nimerit. Baraka înseamnă o fostă cazarmă și sală de sport pentru militari, intrată după anii ‘90 în patrimoniul Universității de Vest din Timișoara (UVT). Cum universitatea nu și-a permis să o întrețină, clădirea de pe Popa Șapcă nr. 5 s-a degradat continuu, până în punctul în care a rămas un corp gata de demolare, fără uși și fără ferestre, cu pereții scorojiți și tavanul instabil.
În 2013, însă, Mihai, Paul, David și Adi, pe atunci studenți la Pictură, au văzut în acest corp spațiul ideal pentru practica lor artistică. Așa că l-au „ocupat”. Nu arăta bine. Paul își amintește că nici lumină nu aveau, iar materialele îi dispăreau frecvent. „Oare ce era și-n capul meu?”, se întreabă azi. Dar era spațiul lor, și asta se simțea ca un privilegiu pentru o mână de artiști la început pe drum.
Spațiul în care se află astăzi Baraka Artist-run space e o fostă cazarmă și sală de sport pentru militari. Universitatea de Vest din Timișoara nu și-a permis să o întrețină, așa că Mihai, Paul, Adi și David au „ocupat-o”/ foto: Dana Moica
Cu avertismentul că, la un moment dat, clădirea va trebui demolată, UVT le-a permis să o folosească. Sau, după cum spune Mihai, „ne-a dat contextul să ne creăm propria noastră viziune”. De atunci, încăperile au căpătat un rost.
Mai e ceva ce numele de Baraka Artist-run space nu lasă să se vadă, însă. Și tocmai aici stă cheia de înțelegere a felului în care funcționează acest loc. La Baraka, orice poate deveni pretext pentru o lucrare – și chiar lucrare propriu-zisă. Fie că e o pictură semnată de Adrian Ghenie și modificată, o Dacia îmbrăcată în ciuperci sau tocmai artiștii înșiși. La Baraka, orice material, fie el lemn, rășină sau ipsos, și orice instrument, fie el pensulă, mătură sau cuțit, e demn de practica artistică. La Baraka, poți începe o lucrare fără să știi unde te duce sau dacă te duce undeva.
La Baraka, tiparele și rezultatele înseamnă puțin. Experimentul și procesul înseamnă tot.
Un loc fără timp și fără ego
Exista o vreme, în primii patru-cinci ani de activitate, când Baraka era un loc „fără timp”, povestește Mihai. „Efectiv nu te uitai la ceas, stăteai de dimineață până seara și lucrai.” Era la mijloc un entuziasm specific începutului. Patru băieți se găsiseră, rezonaseră și hotărâseră să încerce lucruri împreună.
Trei aveau în spate licee de artă. Unul, Mihai, o facultate de construcții. Își schimbase traseul către secția de Pictură din cauza „unor nelămuriri extrem de sufocante”. „Efectiv nu știam cu cine să discut despre anumite lucruri din artă și mi s-a părut că acest context instituțional, facultatea, mi-ar permite să mă pun în gura lupului.” N-a vrut să ardă etape. „În anul întâi, aveam crochiuri de făcut și eu stăteam în fața modelului, aveam planșa, aveam cărbunele, dar aveam și o masă de cărți. Trebuia să citesc, să înțeleg, să-mi câștig dreptul de a lua cărbunele și de a-l aplica pe suprafața hârtiei.”
Anumite lucruri erau, totuși, greu de învățat din cărți. Nici Mihai, nici Paul, David sau Adi nu știau prea multe despre arta contemporană, iar profesorii nu erau tocmai receptivi la încercările lor. Provocau prea mult și prea des. „Cred că așa ne-am apropiat”, povestește Mihai. „Fiecare dintre noi venea cu niște liste de artiști contemporani și aveam o masă de discuții. Analizam diferite practici și urmăream modul în care anumiți artiști s-au clădit”.
Odată ce și-au găsit spațiul, s-au cufundat cu totul în încercarea de a se clădi pe ei. Întâi, ca echipă. Lucrau și expuneau împreună, ca un artist cu patru capete, făcând din Baraka nu doar un loc fără timp, ci și unul „fără ego”.
În sala mare a Barakăi găsești lucrări și începuturi de lucrări din toți anii în care băieții au lucrat împreună. E un amalgam de experimente care îți taie respirația/ foto: Dana Moica
Uneori, arta lor declanșa reacții virulente. Ca în 2017, când au expus un bărbat cu erecție în sicriu (voiau să fie înmormântarea simbolică, la granița dintre sacru și profan, a unui Paul care făcea reproduceri de Caravaggio). Sau ca în 2018, când au sculptat o figurină în formă de vulpe și au spânzurat-o. „Am vrut să cumpărăm lucrările lui Fuego și să facem o expoziție cu ele la Baraka”, mai completează Paul.
Mihai spune că s-a format despre ei „o părere picantă”, alimentată de senzaționalismul din presă. Inclusiv părinților le era greu să înțeleagă – și să accepte – ce făceau. „Probabil eram văzuți ca fiind aroganți. Nu ne identificam așa, dar eram văzuți sub forma asta.” Nevoia lor acută de experiment arăta a dorință de a șoca.
Pe cei care erau curioși și voiau să le pună întrebări îi primeau cu brațele deschise în atelier. „Încă de la început au apărut zvonuri că există spațiul ăsta, că există niște tineri care își demarează un discurs artistic, și veneau tot felul de grupulețe”, povestește Mihai. „Ne-am trezit odată cu un grup de la Medicină, cu tot cu profesorul lor, și am avut niște discuții foarte faine legate de arta contemporană, de modul în care o înțelegeau ei și modul în care o înțelegeam noi. Au venit și de la Geografie, și de la Litere. Era o perioadă când tot timpul eram în atelier și nu trecea o zi fără o vizită, cel puțin.”
Întoarcerea către preocupările personale s-a făcut tot cu ușile deschise
Azi, timpul e mai îngust. La Baraka au rămas doar Mihai și Paul, iar dacă vrei să îi găsești la fața locului, cel mai sigur e să suni înainte. Deși Paul spune că refuză multe invitații, pentru că cel mai bine se simte în atelier, amândoi sunt prinși în expoziții și colaborări (vizita noastră din iulie l-a prins pe Mihai în Congo). De ceva vreme au lăsat în urmă și arta lipsită de ego și se concentrează pe a-și dezvolta propriile limbaje. „În 2019, ne-am dat seama că în perioada în care am lucrat împreună am marginalizat anumite nuanțe și afinități personale”, spune Mihai. „A fost un moment propice pentru a zice bun, ar fi interesant să schimbăm puțin mersul și să vedem cum am putea să accentuăm și valențele fiecăruia.”
Pentru Mihai, asta a însemnat, printre altele, timp dedicat motivului liniei, instalațiilor site-specific (o preocupare derivată din experimentalul spațiului de la Baraka) și unei teze de doctorat pe tema vidului, pe care plănuiește să o susțină la anul.
Pentru Paul, a însemnat explorări ale simbolisticii religioase și ale celei legate de mașini. Sunt căutări profund personale, venite odată cu o anume maturitate și așezare de care recunosc că aveau nevoie. E fascinant să îi asculți vorbind despre ele, cu o generozitate care ar putea umple zile întregi de conversație.
„La facultate ți se spune că trebuie să ieși în față, să te vadă lumea, să vinzi”, spune Paul, „dar se exclude mult partea de înțelegere a meseriei pe care o practici. Eu sunt sigur de o chestie: dacă îți găsești un pic de liniște ca să faci ce trebuie foarte bine, lumea va simți.” Iar ce trebuie să faci, crede el, e „o bijuterie”.
Întoarcerea spre sine n-a făcut din Baraka un spațiu mai puțin colaborativ, totuși. Inclusiv cu facultatea de arte au avut o serie de proiecte. „Am chemat studenții în spațiul nostru și, pornind de la faptul că există printre ei o tendință de a identifica neajunsurile, nu am materiale, nu am spațiu, nu am conexiuni, am făcut un atelier pe care l-am numit Imposibile proiecte posibile”, povestește Mihai. „Am fost inspirat de curatorul Hans Ulrich Obrist, care, când intervieva artiști, le spunea: bun, mi-ai arătat lucrările tale, dar vreau să știu și care e lucrarea utopică, lucrarea care nu a putut fi sau nu va putea fi realizată. De aici am pornit cu acest concept al proiectelor care devin posibile printr-o simplă machetă sau schiță. Orice, inclusiv o listă de detalii, de măsurători, poate deveni o intervenție grafică, poate sta în picioare ca lucrare.”
Mai mult, dorința de a lucra împreună a venit din ambele direcții: „Anul ăsta am primit un telefon de la un student cum că spațiul nostru expozițional i-a fost recomandat de o profesoară”, adaugă Mihai. „Practic, m-a invitat să îi văd lucrările în ideea că poate vom face o expoziție. Tipul ăsta de situație îmi creează o mare bucurie. Asta am vrut de la început, ca Baraka să devină un spațiu al deschiderii către tot felul de parteneriate artistice.”
Dovadă stă și programul de rezidență pe care l-au pornit. Un program sub semnul aceluiași stil experimental, fără limitări de timp, fără presiunea unui rezultat concret, ci cu îndemnul de a cunoaște scena artistică din Timișoara și a încerca lucruri. „E, mai bine zis, un loc de rezidență”, explică Mihai, „și din aproape în aproape construim ceva”.
Prin locul de rezidență, deci, au trecut până acum artiști ca Mirela Cerbu (din Arad) și Tudor Mutrescu (din Suceava). La momentul vizitei noastre din vară, Tudor încă era acolo, pregătind Ongoing, o colaborare între Baraka și asociația lui, Decopertat. „Parte din pitch-ul Decopertat e că transformă clădiri abandonate în unele cu impact social”, explică Tudor, care merge din oraș în oraș pentru a porni echipe autonome de artiști și mentori care să îi ajute la început de drum. Simte că universitățile nu prea creează acest context de întrajutorare și că lumea artei, în general, e destul de segregată, așa că, în loc să aștepte o soluție instituțională, a creat-o la nivel independent. „E incredibil ce se întâmplă când 10 oameni stau unul lângă altul și descoperă că au aceeași problemă”, explică Tudor menirea echipelor pe care le construiește. „Și pe tine te frustrează asta? Da. Și pe mine. Și e și mai fain câd sunt 50 de persoane cu aceeași chestie.”
La Baraka l-a atras viața locului, felul propriu în care simte că respiră și crește. Ideea de încercări noi, de posibilități și chestionări, n-a făcut decât să dea un zvâc în plus. De altfel, Ongoing este doar unul dintre proiectele care au marcat anul 2023 în acest spațiu artistic. Căci și aici, ca în majoritatea asociațiilor culturale locale, Timișoara – Capitala Europeană a Culturii s-a trăit cu frenezie.
Timișoara 2023 a adus mult du-te-vino și o rețea ce merită bătătorită
„Țin minte că eram în decembrie și am primit un e-mail să fiu implicat în expoziția Chronic desire, expoziția oficială de deschidere a Capitalei culturale”, povestește Mihai. „Practic, de atunci am început și am rămas într-o continuă mișcare.” Un highlight a fost proiectul Hundred Up, prin care Asociația Baraka Artist a ajuns la Școala Generală Nr. 30 și a creat, alături de elevi, o murală din creioane. „Era o hartă conceptuală a școlii și fiecare copil avea prezența lui pe această hartă prin intermediul creionului. Am vrut să le arătăm că nu contează dimensiunea sau culoarea creionului, fiecare își are locul acolo.” Murala a fost, apoi, pretextul unor discuții ample despre arta contemporană.
Un alt highlight a fost expoziția I forgot my ruler, concentrată pe arta ca proces și organizată în ceea ce Mihai numește „the white cube”, o sală nouă, complet igienizată de la Baraka: „De la expoziția aia am ajuns la o colaborare cu Facultatea de Arte. Au venit cu inițiativa ca studenții să facă o expoziție la noi și mi-a plăcut mult modul în care au înțeles ei contextul și au încercat să experimenteze cu expunerea în spațiu”.
Așa va arăta anul până la sfârșit, cu treceri pe nerespirate de la expoziții la ateliere și apoi din nou la expoziții. E greu de crezut că ritmul poate fi susținut și în 2024 – iar Mihai nici nu vrea. Ce vrea, în schimb, e tocmai așezarea care le-a dat constanță și la Baraka. „În tot anul ăsta s-a creat o rețea foarte interesantă de oameni și colaborări și mi-ar plăcea să nuanțez anumite coordonate, să le bătătoresc. Odată ce lucrurile s-ar limpezi, aș avea un echilibru”, spune el.
Poate felul în care artiștii de la Baraka își văd munca e chiar o cheie prin care să vedem Timișoara – Capitala Europeană a Culturii. 2023 e un an-experiment. Experimentul a ce poate fi scena culturală locală câtă vreme există finanțări, proiecte, dorință de cooperare. Ce urmează depinde de unde lăsăm să ne ducă procesul.
***
Text de Alina Cristea
Fotografii de Dana Moica
***
Timișoara, Shine Your Light!
Credem cu tărie în puterea comunităților și știm că sectorul cultural-creativ local poate schimba spații, clădiri și chiar orașe.
De aceea, Cartierul Creativ, alături de Banca Transilvania, partener principal al Timișoara Capitală Europeană a Culturii - TM2023, își propun să se uite cu atenție la ecosistemul creativ-cultural Timișorean, la spațiile de dialog și de cross-fertilizarea creativă de aici și să vă prezinte organizațiile culturale și oamenii care au făcut din Timișoara- Capitala Culturală Europeană a anului 2023!
Fizic, de asemenea, numele e nimerit. Baraka înseamnă o fostă cazarmă și sală de sport pentru militari, intrată după anii ‘90 în patrimoniul Universității de Vest din Timișoara (UVT). Cum universitatea nu și-a permis să o întrețină, clădirea de pe Popa Șapcă nr. 5 s-a degradat continuu, până în punctul în care a rămas un corp gata de demolare, fără uși și fără ferestre, cu pereții scorojiți și tavanul instabil.
În 2013, însă, Mihai, Paul, David și Adi, pe atunci studenți la Pictură, au văzut în acest corp spațiul ideal pentru practica lor artistică. Așa că l-au „ocupat”. Nu arăta bine. Paul își amintește că nici lumină nu aveau, iar materialele îi dispăreau frecvent. „Oare ce era și-n capul meu?”, se întreabă azi. Dar era spațiul lor, și asta se simțea ca un privilegiu pentru o mână de artiști la început pe drum.
Spațiul în care se află astăzi Baraka Artist-run space e o fostă cazarmă și sală de sport pentru militari. Universitatea de Vest din Timișoara nu și-a permis să o întrețină, așa că Mihai, Paul, Adi și David au „ocupat-o”/ foto: Dana Moica
Cu avertismentul că, la un moment dat, clădirea va trebui demolată, UVT le-a permis să o folosească. Sau, după cum spune Mihai, „ne-a dat contextul să ne creăm propria noastră viziune”. De atunci, încăperile au căpătat un rost.
Mai e ceva ce numele de Baraka Artist-run space nu lasă să se vadă, însă. Și tocmai aici stă cheia de înțelegere a felului în care funcționează acest loc. La Baraka, orice poate deveni pretext pentru o lucrare – și chiar lucrare propriu-zisă. Fie că e o pictură semnată de Adrian Ghenie și modificată, o Dacia îmbrăcată în ciuperci sau tocmai artiștii înșiși. La Baraka, orice material, fie el lemn, rășină sau ipsos, și orice instrument, fie el pensulă, mătură sau cuțit, e demn de practica artistică. La Baraka, poți începe o lucrare fără să știi unde te duce sau dacă te duce undeva.
La Baraka, tiparele și rezultatele înseamnă puțin. Experimentul și procesul înseamnă tot.
Un loc fără timp și fără ego
Exista o vreme, în primii patru-cinci ani de activitate, când Baraka era un loc „fără timp”, povestește Mihai. „Efectiv nu te uitai la ceas, stăteai de dimineață până seara și lucrai.” Era la mijloc un entuziasm specific începutului. Patru băieți se găsiseră, rezonaseră și hotărâseră să încerce lucruri împreună.
Trei aveau în spate licee de artă. Unul, Mihai, o facultate de construcții. Își schimbase traseul către secția de Pictură din cauza „unor nelămuriri extrem de sufocante”. „Efectiv nu știam cu cine să discut despre anumite lucruri din artă și mi s-a părut că acest context instituțional, facultatea, mi-ar permite să mă pun în gura lupului.” N-a vrut să ardă etape. „În anul întâi, aveam crochiuri de făcut și eu stăteam în fața modelului, aveam planșa, aveam cărbunele, dar aveam și o masă de cărți. Trebuia să citesc, să înțeleg, să-mi câștig dreptul de a lua cărbunele și de a-l aplica pe suprafața hârtiei.”
Anumite lucruri erau, totuși, greu de învățat din cărți. Nici Mihai, nici Paul, David sau Adi nu știau prea multe despre arta contemporană, iar profesorii nu erau tocmai receptivi la încercările lor. Provocau prea mult și prea des. „Cred că așa ne-am apropiat”, povestește Mihai. „Fiecare dintre noi venea cu niște liste de artiști contemporani și aveam o masă de discuții. Analizam diferite practici și urmăream modul în care anumiți artiști s-au clădit”.
Odată ce și-au găsit spațiul, s-au cufundat cu totul în încercarea de a se clădi pe ei. Întâi, ca echipă. Lucrau și expuneau împreună, ca un artist cu patru capete, făcând din Baraka nu doar un loc fără timp, ci și unul „fără ego”.
În sala mare a Barakăi găsești lucrări și începuturi de lucrări din toți anii în care băieții au lucrat împreună. E un amalgam de experimente care îți taie respirația/ foto: Dana Moica
Uneori, arta lor declanșa reacții virulente. Ca în 2017, când au expus un bărbat cu erecție în sicriu (voiau să fie înmormântarea simbolică, la granița dintre sacru și profan, a unui Paul care făcea reproduceri de Caravaggio). Sau ca în 2018, când au sculptat o figurină în formă de vulpe și au spânzurat-o. „Am vrut să cumpărăm lucrările lui Fuego și să facem o expoziție cu ele la Baraka”, mai completează Paul.
Mihai spune că s-a format despre ei „o părere picantă”, alimentată de senzaționalismul din presă. Inclusiv părinților le era greu să înțeleagă – și să accepte – ce făceau. „Probabil eram văzuți ca fiind aroganți. Nu ne identificam așa, dar eram văzuți sub forma asta.” Nevoia lor acută de experiment arăta a dorință de a șoca.
Pe cei care erau curioși și voiau să le pună întrebări îi primeau cu brațele deschise în atelier. „Încă de la început au apărut zvonuri că există spațiul ăsta, că există niște tineri care își demarează un discurs artistic, și veneau tot felul de grupulețe”, povestește Mihai. „Ne-am trezit odată cu un grup de la Medicină, cu tot cu profesorul lor, și am avut niște discuții foarte faine legate de arta contemporană, de modul în care o înțelegeau ei și modul în care o înțelegeam noi. Au venit și de la Geografie, și de la Litere. Era o perioadă când tot timpul eram în atelier și nu trecea o zi fără o vizită, cel puțin.”
Întoarcerea către preocupările personale s-a făcut tot cu ușile deschise
Azi, timpul e mai îngust. La Baraka au rămas doar Mihai și Paul, iar dacă vrei să îi găsești la fața locului, cel mai sigur e să suni înainte. Deși Paul spune că refuză multe invitații, pentru că cel mai bine se simte în atelier, amândoi sunt prinși în expoziții și colaborări (vizita noastră din iulie l-a prins pe Mihai în Congo). De ceva vreme au lăsat în urmă și arta lipsită de ego și se concentrează pe a-și dezvolta propriile limbaje. „În 2019, ne-am dat seama că în perioada în care am lucrat împreună am marginalizat anumite nuanțe și afinități personale”, spune Mihai. „A fost un moment propice pentru a zice bun, ar fi interesant să schimbăm puțin mersul și să vedem cum am putea să accentuăm și valențele fiecăruia.”
Pentru Mihai, asta a însemnat, printre altele, timp dedicat motivului liniei, instalațiilor site-specific (o preocupare derivată din experimentalul spațiului de la Baraka) și unei teze de doctorat pe tema vidului, pe care plănuiește să o susțină la anul.
Pentru Paul, a însemnat explorări ale simbolisticii religioase și ale celei legate de mașini. Sunt căutări profund personale, venite odată cu o anume maturitate și așezare de care recunosc că aveau nevoie. E fascinant să îi asculți vorbind despre ele, cu o generozitate care ar putea umple zile întregi de conversație.
„La facultate ți se spune că trebuie să ieși în față, să te vadă lumea, să vinzi”, spune Paul, „dar se exclude mult partea de înțelegere a meseriei pe care o practici. Eu sunt sigur de o chestie: dacă îți găsești un pic de liniște ca să faci ce trebuie foarte bine, lumea va simți.” Iar ce trebuie să faci, crede el, e „o bijuterie”.
Întoarcerea spre sine n-a făcut din Baraka un spațiu mai puțin colaborativ, totuși. Inclusiv cu facultatea de arte au avut o serie de proiecte. „Am chemat studenții în spațiul nostru și, pornind de la faptul că există printre ei o tendință de a identifica neajunsurile, nu am materiale, nu am spațiu, nu am conexiuni, am făcut un atelier pe care l-am numit Imposibile proiecte posibile”, povestește Mihai. „Am fost inspirat de curatorul Hans Ulrich Obrist, care, când intervieva artiști, le spunea: bun, mi-ai arătat lucrările tale, dar vreau să știu și care e lucrarea utopică, lucrarea care nu a putut fi sau nu va putea fi realizată. De aici am pornit cu acest concept al proiectelor care devin posibile printr-o simplă machetă sau schiță. Orice, inclusiv o listă de detalii, de măsurători, poate deveni o intervenție grafică, poate sta în picioare ca lucrare.”
Mai mult, dorința de a lucra împreună a venit din ambele direcții: „Anul ăsta am primit un telefon de la un student cum că spațiul nostru expozițional i-a fost recomandat de o profesoară”, adaugă Mihai. „Practic, m-a invitat să îi văd lucrările în ideea că poate vom face o expoziție. Tipul ăsta de situație îmi creează o mare bucurie. Asta am vrut de la început, ca Baraka să devină un spațiu al deschiderii către tot felul de parteneriate artistice.”
Dovadă stă și programul de rezidență pe care l-au pornit. Un program sub semnul aceluiași stil experimental, fără limitări de timp, fără presiunea unui rezultat concret, ci cu îndemnul de a cunoaște scena artistică din Timișoara și a încerca lucruri. „E, mai bine zis, un loc de rezidență”, explică Mihai, „și din aproape în aproape construim ceva”.
Prin locul de rezidență, deci, au trecut până acum artiști ca Mirela Cerbu (din Arad) și Tudor Mutrescu (din Suceava). La momentul vizitei noastre din vară, Tudor încă era acolo, pregătind Ongoing, o colaborare între Baraka și asociația lui, Decopertat. „Parte din pitch-ul Decopertat e că transformă clădiri abandonate în unele cu impact social”, explică Tudor, care merge din oraș în oraș pentru a porni echipe autonome de artiști și mentori care să îi ajute la început de drum. Simte că universitățile nu prea creează acest context de întrajutorare și că lumea artei, în general, e destul de segregată, așa că, în loc să aștepte o soluție instituțională, a creat-o la nivel independent. „E incredibil ce se întâmplă când 10 oameni stau unul lângă altul și descoperă că au aceeași problemă”, explică Tudor menirea echipelor pe care le construiește. „Și pe tine te frustrează asta? Da. Și pe mine. Și e și mai fain câd sunt 50 de persoane cu aceeași chestie.”
La Baraka l-a atras viața locului, felul propriu în care simte că respiră și crește. Ideea de încercări noi, de posibilități și chestionări, n-a făcut decât să dea un zvâc în plus. De altfel, Ongoing este doar unul dintre proiectele care au marcat anul 2023 în acest spațiu artistic. Căci și aici, ca în majoritatea asociațiilor culturale locale, Timișoara – Capitala Europeană a Culturii s-a trăit cu frenezie.
Timișoara 2023 a adus mult du-te-vino și o rețea ce merită bătătorită
„Țin minte că eram în decembrie și am primit un e-mail să fiu implicat în expoziția Chronic desire, expoziția oficială de deschidere a Capitalei culturale”, povestește Mihai. „Practic, de atunci am început și am rămas într-o continuă mișcare.” Un highlight a fost proiectul Hundred Up, prin care Asociația Baraka Artist a ajuns la Școala Generală Nr. 30 și a creat, alături de elevi, o murală din creioane. „Era o hartă conceptuală a școlii și fiecare copil avea prezența lui pe această hartă prin intermediul creionului. Am vrut să le arătăm că nu contează dimensiunea sau culoarea creionului, fiecare își are locul acolo.” Murala a fost, apoi, pretextul unor discuții ample despre arta contemporană.
Un alt highlight a fost expoziția I forgot my ruler, concentrată pe arta ca proces și organizată în ceea ce Mihai numește „the white cube”, o sală nouă, complet igienizată de la Baraka: „De la expoziția aia am ajuns la o colaborare cu Facultatea de Arte. Au venit cu inițiativa ca studenții să facă o expoziție la noi și mi-a plăcut mult modul în care au înțeles ei contextul și au încercat să experimenteze cu expunerea în spațiu”.
Așa va arăta anul până la sfârșit, cu treceri pe nerespirate de la expoziții la ateliere și apoi din nou la expoziții. E greu de crezut că ritmul poate fi susținut și în 2024 – iar Mihai nici nu vrea. Ce vrea, în schimb, e tocmai așezarea care le-a dat constanță și la Baraka. „În tot anul ăsta s-a creat o rețea foarte interesantă de oameni și colaborări și mi-ar plăcea să nuanțez anumite coordonate, să le bătătoresc. Odată ce lucrurile s-ar limpezi, aș avea un echilibru”, spune el.
Poate felul în care artiștii de la Baraka își văd munca e chiar o cheie prin care să vedem Timișoara – Capitala Europeană a Culturii. 2023 e un an-experiment. Experimentul a ce poate fi scena culturală locală câtă vreme există finanțări, proiecte, dorință de cooperare. Ce urmează depinde de unde lăsăm să ne ducă procesul.
***
Text de Alina Cristea
Fotografii de Dana Moica
***
Timișoara, Shine Your Light!
Credem cu tărie în puterea comunităților și știm că sectorul cultural-creativ local poate schimba spații, clădiri și chiar orașe.
De aceea, Cartierul Creativ, alături de Banca Transilvania, partener principal al Timișoara Capitală Europeană a Culturii - TM2023, își propun să se uite cu atenție la ecosistemul creativ-cultural Timișorean, la spațiile de dialog și de cross-fertilizarea creativă de aici și să vă prezinte organizațiile culturale și oamenii care au făcut din Timișoara- Capitala Culturală Europeană a anului 2023!
