La doi ani după ce în Statele Unite se inaugura Empire State Building, cea mai înaltă clădire din lume pentru multă vreme, la Bucureşti, Societatea Anonimă Română de Telefoane începea construcția primului zgârie-nori din oraș, proiectat de arhitectul american Louis S. Weeks și de olandezul Edmond van Saanen, fiind executat de inginerul american Walter Froy. Palatul Telefoanelor, o clădire cu volume și arhitectură nonconformiste, marchează până azi spiritul ce bântuia Bucureștii la acea dată. Palatul Societății de Telefoane devine cea mai înaltă clădire din Capitală, lucru menționat și de National Geographic USA în aprilie 1934.
Ziarul Universul dedică pagini întregi noului Palat al Telefoanelor, care impresionează prin „pereţii faţadelor din piatră artificială lustruită de culoarea unui vechi pergament, care se îmbină cu soclul de marmură verde”, dar și prin holul sobru de la intrare. Parterul era dominat de o frescă de jur împrejur, realizată de Paul Aburel (dispărută azi) și de o hartă imensă a lumii, „executată din cristal gravat şi colorat în două tonuri – continentele în sepia, iar mările în albastru, după desenul lui Saanen Algi, hartă realizată în studioul fabricii NICO”.
Inaugurarea Palatului Telefoanelor are loc la jumătatea perioadei dintre cele două mari războaie, când viața bucureștenilor cunoaște o adevărată schimbare la față. Progresul, tehnica, verticalele din arhitectură, filmele și alunele americane, fulgii de ovăz Knorr, automobilele Ford, ziarele, cinematografele arhipline (cu câte șapte proiecții pe zi), barurile automate, vestimentația, viteza, toate astea și multe altele devin parte din universul cotidian al orașului care păruse sute de ani de un nestrămutat spirit conservator. Erau anii aceia, după cum scrie Mircea Eliade în „Nuntă în cer”, „imediat după sfârșitul războiului, când aproape jumătate din oameni înnebuniseră, când orice îți era permis, dacă aveai îndrăzneală și forță. […] când eleganța și desfrânarea Bucureștiului atinsese culmi nemaipomenite. […] epoca aceea, a jazzului și a cocktailului, când bântuia moda părului tuns à la garçonne, când rochiile se purtau scurte până deasupra genunchilor. […] Era, de altfel, stilul anilor acelora când fetele își alegeau partenerii la dragoste cu aceeași franchețe cu care și-i alegeau la tenis. […] și a acelor petreceri nesfârșite, unde se dansa frenetic trei sferturi din noapte, până la epuizare”.
Bucureștiul trăiește, așadar, o schimbare de paradigmă, iar Palatul Telefoanelor, inaugurat în 23 aprilie 1934, în prezența regelui Carol al II-lea, dă semnalul începutului vieții moderne în Capitală. Apariția telefonului răstoarnă vechea ordine a lucrurilor și reușește să scurteze semnificativ distanțele dintre bucureșteni și să-i facă, poate fără voie, transparenți.
Tudor Arghezi surprinde în „Bilete de papagal” cum schimbă apariția telefonului viața Capitalei: „Până la telefon, trebuia să ceri audiență, să scrii, să aștepți trei luni răspuns, să faci anticameră, să te prezinți în redingotă, să te lași dezbrăcat de pardesiu și reîmbrăcat de un ușier, să dai bacșiș, să iei trăsura, să stai de vorbă cu șeful de cabinet, să-l cercetezi în ce toane se află boierul. Dacă un aparat medical, prins de braț, indică tensiunea arterială, telefonul, pus la ureche, o indică pe cea sufletească. Indiscreta mașină servește tot atât de mult psihologului, cât și omului de afaceri. Fără pierdere de vreme, fără ca măcar să suni la ușă, fără să ți se deschidă, fără întrebări, fără răspunsuri, fără carte de vizită, intri de-a dreptul prin aer, neinvitat, și de multe ori cazi chiar în patul domnului sau în baia doamnei. Este singurul mod de a vorbi cu un rector în ciorapi și de a te adresa unui decan sau președinte în cămașă de noapte. „Alo” este parola universală. Ea înseamnă o mie de lucruri: „Am venit”, „Ascultă”, „Ce mai faci?”, „Ba bine că nu”, „Mă plictisești...”, „Vrei nu vrei...”.
În anul 1937, bucureștenii au acces la două tipuri de abonamente, pe care le plătesc la ghișeele de la Palatul Telefoanelor: 750 de lei în fiecare lună pentru 210 convorbiri telefonice sau 850 de lei pentru 320 de convorbiri. Cei care încă nu au telefon acasă pot scurta distanțele prin telefoanele publice aflate în oficiile poștale sau chiar la parterul Palatului din Calea Victoriei nr. 37, la prețuri destul de convenabile: 2 lei pentru 3 minute în Capitală și 20 de lei pentru 3 minute de apel în provincie și în străinătate.
Societatea Anonimă Română de Telefoane oferă abonaților, pe lângă o gamă largă de facilități, pagini întregi de instrucțiuni de folosire a telefonului: „Nu bateți în furca receptorului. Așteptați tonul automatului. Nu începeți formarea numărului decât după ce auziți acest ton. Numerele trebuie formate cifră cu cifră fără a se omite zerourile. Răspundeți imediat ce auziți sunând telefonul. Vorbiți direct în receptor pentru a putea fi auzit. Utilizați telefonul numai timpul necesar, poate că între timp alte persoane încearcă să vă obțină.”
Palatul Telefoanelor există până azi dintr-o eroare a armatei germane. În noaptea de 24 spre 25 august 1944, Bucureștiul are parte de cele mai grave bombardamente din istorie. Proiectilele care trebuiau să blocheze practic comunicarea în București și să distrugă un punct strategic al Capitalei cad pe vechiul Teatru Național (locul actualului Hotel Novotel), iar clădirea Palatului Telefoanelor rămâne în picioare. Este grav afectată la cutremurul din 1977, dar, la finalul anilor '90, imobilul este consolidat, continuând să rămână un reper istoric al Căii Victoriei.
Ziarul Universul dedică pagini întregi noului Palat al Telefoanelor, care impresionează prin „pereţii faţadelor din piatră artificială lustruită de culoarea unui vechi pergament, care se îmbină cu soclul de marmură verde”, dar și prin holul sobru de la intrare. Parterul era dominat de o frescă de jur împrejur, realizată de Paul Aburel (dispărută azi) și de o hartă imensă a lumii, „executată din cristal gravat şi colorat în două tonuri – continentele în sepia, iar mările în albastru, după desenul lui Saanen Algi, hartă realizată în studioul fabricii NICO”.
Inaugurarea Palatului Telefoanelor are loc la jumătatea perioadei dintre cele două mari războaie, când viața bucureștenilor cunoaște o adevărată schimbare la față. Progresul, tehnica, verticalele din arhitectură, filmele și alunele americane, fulgii de ovăz Knorr, automobilele Ford, ziarele, cinematografele arhipline (cu câte șapte proiecții pe zi), barurile automate, vestimentația, viteza, toate astea și multe altele devin parte din universul cotidian al orașului care păruse sute de ani de un nestrămutat spirit conservator. Erau anii aceia, după cum scrie Mircea Eliade în „Nuntă în cer”, „imediat după sfârșitul războiului, când aproape jumătate din oameni înnebuniseră, când orice îți era permis, dacă aveai îndrăzneală și forță. […] când eleganța și desfrânarea Bucureștiului atinsese culmi nemaipomenite. […] epoca aceea, a jazzului și a cocktailului, când bântuia moda părului tuns à la garçonne, când rochiile se purtau scurte până deasupra genunchilor. […] Era, de altfel, stilul anilor acelora când fetele își alegeau partenerii la dragoste cu aceeași franchețe cu care și-i alegeau la tenis. […] și a acelor petreceri nesfârșite, unde se dansa frenetic trei sferturi din noapte, până la epuizare”.
Bucureștiul trăiește, așadar, o schimbare de paradigmă, iar Palatul Telefoanelor, inaugurat în 23 aprilie 1934, în prezența regelui Carol al II-lea, dă semnalul începutului vieții moderne în Capitală. Apariția telefonului răstoarnă vechea ordine a lucrurilor și reușește să scurteze semnificativ distanțele dintre bucureșteni și să-i facă, poate fără voie, transparenți.
Tudor Arghezi surprinde în „Bilete de papagal” cum schimbă apariția telefonului viața Capitalei: „Până la telefon, trebuia să ceri audiență, să scrii, să aștepți trei luni răspuns, să faci anticameră, să te prezinți în redingotă, să te lași dezbrăcat de pardesiu și reîmbrăcat de un ușier, să dai bacșiș, să iei trăsura, să stai de vorbă cu șeful de cabinet, să-l cercetezi în ce toane se află boierul. Dacă un aparat medical, prins de braț, indică tensiunea arterială, telefonul, pus la ureche, o indică pe cea sufletească. Indiscreta mașină servește tot atât de mult psihologului, cât și omului de afaceri. Fără pierdere de vreme, fără ca măcar să suni la ușă, fără să ți se deschidă, fără întrebări, fără răspunsuri, fără carte de vizită, intri de-a dreptul prin aer, neinvitat, și de multe ori cazi chiar în patul domnului sau în baia doamnei. Este singurul mod de a vorbi cu un rector în ciorapi și de a te adresa unui decan sau președinte în cămașă de noapte. „Alo” este parola universală. Ea înseamnă o mie de lucruri: „Am venit”, „Ascultă”, „Ce mai faci?”, „Ba bine că nu”, „Mă plictisești...”, „Vrei nu vrei...”.
În anul 1937, bucureștenii au acces la două tipuri de abonamente, pe care le plătesc la ghișeele de la Palatul Telefoanelor: 750 de lei în fiecare lună pentru 210 convorbiri telefonice sau 850 de lei pentru 320 de convorbiri. Cei care încă nu au telefon acasă pot scurta distanțele prin telefoanele publice aflate în oficiile poștale sau chiar la parterul Palatului din Calea Victoriei nr. 37, la prețuri destul de convenabile: 2 lei pentru 3 minute în Capitală și 20 de lei pentru 3 minute de apel în provincie și în străinătate.
Societatea Anonimă Română de Telefoane oferă abonaților, pe lângă o gamă largă de facilități, pagini întregi de instrucțiuni de folosire a telefonului: „Nu bateți în furca receptorului. Așteptați tonul automatului. Nu începeți formarea numărului decât după ce auziți acest ton. Numerele trebuie formate cifră cu cifră fără a se omite zerourile. Răspundeți imediat ce auziți sunând telefonul. Vorbiți direct în receptor pentru a putea fi auzit. Utilizați telefonul numai timpul necesar, poate că între timp alte persoane încearcă să vă obțină.”
Palatul Telefoanelor există până azi dintr-o eroare a armatei germane. În noaptea de 24 spre 25 august 1944, Bucureștiul are parte de cele mai grave bombardamente din istorie. Proiectilele care trebuiau să blocheze practic comunicarea în București și să distrugă un punct strategic al Capitalei cad pe vechiul Teatru Național (locul actualului Hotel Novotel), iar clădirea Palatului Telefoanelor rămâne în picioare. Este grav afectată la cutremurul din 1977, dar, la finalul anilor '90, imobilul este consolidat, continuând să rămână un reper istoric al Căii Victoriei.
