La Șona, într-un peisaj liniștit și departe de agitația orașului, Maria Oblicka (Polonia), artistă multidisciplinară, și Alexander Cabeza Trigg (Spania), antropolog și cineast, lucrează la etapa finală a documentarului UTKANE - un film care împletește cu delicatețe memoria, meșteșugul și viața Krystynei Wojtyna-Drouet, ultima reprezentantă în viață a Școlii Poloneze de Arte Textile. Proiectul este susținut de Institutul Adam Mickiewicz din Varșovia și este dezvoltat în cadrul rezidenței artistice Șona AIR - un program care oferă timp, spațiu și liniște pentru creație profundă, bazată pe proces. Am vorbit cu cei doi artiști despre ritmuri lente, colaborare, lucrul cu arhive vii și ce înseamnă să construiești un film strat cu strat, asemenea unei țesături.
Proiectul celor doi artiști este susținut de Institutul Adam Mickiewicz din Varșovia.
Cum a început relația voastră cu Krystyna Wojtyna-Drouet? Ce v-a făcut să simțiți că povestea ei trebuie spusă — și spusă acum?
Maria: În 2018, lucram la un articol despre moștenirea țesutului în Polonia pentru o revistă de artă și cultură contemporană din Varșovia. Am devenit foarte interesată de cercul țesătoarelor din cadrul Școlii Poloneze de Artă Textilă - aceeași mișcare din care a făcut parte și Magdalena Abakanowicz, sculptoriță și artistă textilă poloneză de renume internațional. Spre surprinderea mea, am descoperit că una dintre figurile importante ale acestui curent, artista textilă Krystyna Wojtyna-Drouet, trăia încă în Varșovia și țesea în atelierul său, în ciuda vârstei înaintate.
Am mers să o intervievez împreună cu două prietene. Atelierul ei părea o comoară ascunsă - un spațiu magic, rar, aproape uitat. Speram ca interviul nostru să-i aducă mai multă vizibilitate. Deși a fost bine primit, nu a avut impactul dorit.
Acum doi ani, eu și Alex ne-am întors la această idee și i-am propus Krystynei realizarea unui scurtmetraj. Am simțit că povestea ei merită recunoscută, nu doar pentru opera sa, ci și pentru cine este ea: plină de viață, ambițioasă, excentrică, amuzantă, compulsiv creativă, generoasă și incredibil de activă chiar și la 99 de ani. Aveam și întrebări mai ample în minte - despre munca artistelor care a fost trecută cu vederea, mai ales în cazul artei textile, adesea clasificată ca meșteșug sau hobby domestic, nu ca artă în sine.
Proiectul nostru are o perspectivă profund feministă, încercând să recupereze moștenirea Krystynei în contextul mai larg al artei textile poloneze. Totodată, a devenit o poveste intergenerațională — un dialog între două generații de artiști.
Lucrați la UTKANE de mai bine de un an. Care a fost cea mai mare provocare până acum și cum rămâneți conectați emoțional și creativ la proiect?
Alexander: Realizarea unui film nu e doar un demers artistic – obținerea finanțării a fost una dintre cele mai mari provocări, uneori chiar frustrantă. Deși am primit sprijin din partea mai multor instituții de cultură, procesul de producție a fost dificil. Din punct de vedere creativ, însă, petrecerea unei luni în atelierul Krystynei a fost o bucurie. Am documentat momente din rutina ei – cum țese, cum vopsește lâna, cum redescoperă lucrări vechi și arhive uitate. A fost extrem de valoros. Pentru partea de montaj aveam nevoie de timp, spațiu și liniște – exact ce ne-a oferit rezidența artistică Șona AIR.
În timpul rezidenței Șona AIR, vă concentrați pe montaj și post-producție. Cum simțiți această etapă? Mai există loc pentru descoperiri?
Alexander: Suntem aici de două luni și lucrăm aproape în fiecare zi. E solicitant. Resimțim o mare responsabilitate: cum spunem povestea Krystynei, cum captăm viața ei de azi, cum integrăm arhiva și poezia fără a sufoca narațiunea. Dar, treptat, ne-am găsit ritmul și simțim că filmul începe să spună povestea ei așa cum ne-am dorit.
Lucrați cu memorie vie și materiale de arhivă. Cum echilibrați aceste elemente pentru a crea o poveste intimă și, în același timp, universală?
Maria: A fost una dintre cele mai mari provocări. Dar am abordat-o așa cum Krystyna abordează țesutul: strat peste strat, textură peste textură. Am construit povestea prin imagini, nu doar ilustrând ceea ce se spune. Din fericire, Krystyna revine adesea la propriul trecut, așa că vocea ei s-a transformat firesc în firul care leagă povestea. Ne-a ghidat prin amintiri despre călătoriile ei, munca artistică, dar și despre viața de acum – iar acest echilibru între memorie și prezent a venit organic.
Șona oferă un ritm mai lent și un alt tip de concentrare. Cum v-a influențat acest mediu? E lentoarea un instrument pentru claritate?
Maria: Faptul că am fost departe de distrageri ne-a ajutat să stabilim o rutină clară. Dacă eram într-un oraș agitat, poate am fi fost tentați să întrerupem munca des. Aici, liniștea - aproape ca o viață de sihastru - ne-a ținut concentrați. Zilele sunt simple: editare, gătit, plimbări, conectare cu comunitatea locală. Această lentoare ne-a permis să intrăm într-un flux creativ profund.
Lucrările voastre au o legătură profundă cu textura, materialitatea și detaliile fine. Cum traduceți această lume tactilă într-un film, un mediu atât de vizual și intangibil?
Alexander: Am filmat pe peliculă de 16mm, care aduce natural o textură și o sensibilitate aparte. Camera Bolex nu permite înregistrare sincronă a sunetului, așa că am experimentat cu metode alternative - am folosit microfoane de contact și hidrofoane pentru a crea un peisaj sonor distinctiv. Am îmbrățișat și imperfecțiunile filmului - unele cadre au un aer pictural, aproape oniric. Lumea Krystynei este deja plină de culoare și textură, așa că provocarea noastră a fost, mai degrabă, să nu adăugăm prea mult – ci să reducem.
Proveniți din domenii diferite — antropologie, film, sculptură, artă instalație. Cum funcționează colaborarea voastră în practică și cum vă provocați creativ unul pe celălalt?
Maria: Lucrăm în moduri complet diferite. Eu, ca artist vizual, lucrez intuitiv, în impulsuri. Alex e mult mai structurat și metodic. Ne completăm perfect. Nu cred că aș fi rezistat două luni de lucru static fără Alex, iar eu îl ajut să își tempereze perfecționismul. Ne înțelegem intuitiv limbajul vizual, așa că viziunea creativă pentru film a fost mereu clară, comună.
UTKANE vorbește despre vizibilitate și recunoaștere. Vedeți o paralelă între povestea Krystynei și munca multor artiști sau designeri care lucrează pe termen lung, în liniște, fără recunoaștere imediată?
Alexander: Absolut. Munca creativă este continuă, prezentă mereu și adesea precar stabilă.
Recunoașterea vine rar și e imprevizibilă. Dar Krystyna părea să nu fie preocupată de asta. După război și comunism, căuta ușurință și libertate. Arta textilă i-a oferit acest spațiu.
Lucrările ei sunt pline de bucurie, sunt umane, inspirate de natură. A vândut tapiserii ca să călătorească prin lume. Nu cred că a urmărit niciodată faima de tipul celei pe care a avut-o Abakanowicz. Poate e și o diferență de generație. Pentru Krystyna, arta era pur și simplu o formă de muncă — un mod de a trăi, nu o goană după recunoaștere.
Ce lecții din procesul vostru de lucru credeți că pot rezona cu designeri, creativi sau arhitecți? Ce ați învățat despre răbdare, atenție la detalii și încredere în proces?
Maria: Am putea învăța multe și de la ei. Dar un lucru clar este că munca creativă nu e mereu plăcută. Cere răbdare și perseverență. Am trecut prin momente de epuizare și îndoială, dar a fost important să le lăsăm loc. Uneori, munca ne-a condus pe noi, nu invers.
Renunțarea la control și capacitatea de a vedea imaginea de ansamblu ne-au dus, uneori, spre rezultate neașteptate, dar foarte valoroase.
Dincolo de film, ce v-a învățat Krystyna — despre viață, muncă și curiozitate?
Alexander: Krystyna este cea mai rezilientă persoană pe care am cunoscut-o. A trecut prin enorm de multe, dar și-a păstrat umorul, pofta de viață și generozitatea. Prietenia noastră cu ea a fost extrem de ancorantă. Să vezi viața prin ochii ei — la 99 de ani — e o lecție imensă despre energie, curiozitate, perseverență și bucuria de a lua lucrurile mai ușor. Să nu fim atât de serioși.
Ce urmează după Șona? Și ce parte din această experiență sperați să duceți mai departe?
Maria: Festivaluri, proiecte noi, rezidențe, expoziții — împreună și separat, mergem mai departe.
Dar rezidența de la Șona ne-a reamintit cum vrem să lucrăm și să trăim: cu blândețe, calm și intenție.
Proiectul celor doi artiști este susținut de Institutul Adam Mickiewicz din Varșovia.
Cum a început relația voastră cu Krystyna Wojtyna-Drouet? Ce v-a făcut să simțiți că povestea ei trebuie spusă — și spusă acum?
Maria: În 2018, lucram la un articol despre moștenirea țesutului în Polonia pentru o revistă de artă și cultură contemporană din Varșovia. Am devenit foarte interesată de cercul țesătoarelor din cadrul Școlii Poloneze de Artă Textilă - aceeași mișcare din care a făcut parte și Magdalena Abakanowicz, sculptoriță și artistă textilă poloneză de renume internațional. Spre surprinderea mea, am descoperit că una dintre figurile importante ale acestui curent, artista textilă Krystyna Wojtyna-Drouet, trăia încă în Varșovia și țesea în atelierul său, în ciuda vârstei înaintate.
Am mers să o intervievez împreună cu două prietene. Atelierul ei părea o comoară ascunsă - un spațiu magic, rar, aproape uitat. Speram ca interviul nostru să-i aducă mai multă vizibilitate. Deși a fost bine primit, nu a avut impactul dorit.
Acum doi ani, eu și Alex ne-am întors la această idee și i-am propus Krystynei realizarea unui scurtmetraj. Am simțit că povestea ei merită recunoscută, nu doar pentru opera sa, ci și pentru cine este ea: plină de viață, ambițioasă, excentrică, amuzantă, compulsiv creativă, generoasă și incredibil de activă chiar și la 99 de ani. Aveam și întrebări mai ample în minte - despre munca artistelor care a fost trecută cu vederea, mai ales în cazul artei textile, adesea clasificată ca meșteșug sau hobby domestic, nu ca artă în sine.
Proiectul nostru are o perspectivă profund feministă, încercând să recupereze moștenirea Krystynei în contextul mai larg al artei textile poloneze. Totodată, a devenit o poveste intergenerațională — un dialog între două generații de artiști.
Lucrați la UTKANE de mai bine de un an. Care a fost cea mai mare provocare până acum și cum rămâneți conectați emoțional și creativ la proiect?
Alexander: Realizarea unui film nu e doar un demers artistic – obținerea finanțării a fost una dintre cele mai mari provocări, uneori chiar frustrantă. Deși am primit sprijin din partea mai multor instituții de cultură, procesul de producție a fost dificil. Din punct de vedere creativ, însă, petrecerea unei luni în atelierul Krystynei a fost o bucurie. Am documentat momente din rutina ei – cum țese, cum vopsește lâna, cum redescoperă lucrări vechi și arhive uitate. A fost extrem de valoros. Pentru partea de montaj aveam nevoie de timp, spațiu și liniște – exact ce ne-a oferit rezidența artistică Șona AIR.
În timpul rezidenței Șona AIR, vă concentrați pe montaj și post-producție. Cum simțiți această etapă? Mai există loc pentru descoperiri?
Alexander: Suntem aici de două luni și lucrăm aproape în fiecare zi. E solicitant. Resimțim o mare responsabilitate: cum spunem povestea Krystynei, cum captăm viața ei de azi, cum integrăm arhiva și poezia fără a sufoca narațiunea. Dar, treptat, ne-am găsit ritmul și simțim că filmul începe să spună povestea ei așa cum ne-am dorit.
Lucrați cu memorie vie și materiale de arhivă. Cum echilibrați aceste elemente pentru a crea o poveste intimă și, în același timp, universală?
Maria: A fost una dintre cele mai mari provocări. Dar am abordat-o așa cum Krystyna abordează țesutul: strat peste strat, textură peste textură. Am construit povestea prin imagini, nu doar ilustrând ceea ce se spune. Din fericire, Krystyna revine adesea la propriul trecut, așa că vocea ei s-a transformat firesc în firul care leagă povestea. Ne-a ghidat prin amintiri despre călătoriile ei, munca artistică, dar și despre viața de acum – iar acest echilibru între memorie și prezent a venit organic.
Șona oferă un ritm mai lent și un alt tip de concentrare. Cum v-a influențat acest mediu? E lentoarea un instrument pentru claritate?
Maria: Faptul că am fost departe de distrageri ne-a ajutat să stabilim o rutină clară. Dacă eram într-un oraș agitat, poate am fi fost tentați să întrerupem munca des. Aici, liniștea - aproape ca o viață de sihastru - ne-a ținut concentrați. Zilele sunt simple: editare, gătit, plimbări, conectare cu comunitatea locală. Această lentoare ne-a permis să intrăm într-un flux creativ profund.
Lucrările voastre au o legătură profundă cu textura, materialitatea și detaliile fine. Cum traduceți această lume tactilă într-un film, un mediu atât de vizual și intangibil?
Alexander: Am filmat pe peliculă de 16mm, care aduce natural o textură și o sensibilitate aparte. Camera Bolex nu permite înregistrare sincronă a sunetului, așa că am experimentat cu metode alternative - am folosit microfoane de contact și hidrofoane pentru a crea un peisaj sonor distinctiv. Am îmbrățișat și imperfecțiunile filmului - unele cadre au un aer pictural, aproape oniric. Lumea Krystynei este deja plină de culoare și textură, așa că provocarea noastră a fost, mai degrabă, să nu adăugăm prea mult – ci să reducem.
Proveniți din domenii diferite — antropologie, film, sculptură, artă instalație. Cum funcționează colaborarea voastră în practică și cum vă provocați creativ unul pe celălalt?
Maria: Lucrăm în moduri complet diferite. Eu, ca artist vizual, lucrez intuitiv, în impulsuri. Alex e mult mai structurat și metodic. Ne completăm perfect. Nu cred că aș fi rezistat două luni de lucru static fără Alex, iar eu îl ajut să își tempereze perfecționismul. Ne înțelegem intuitiv limbajul vizual, așa că viziunea creativă pentru film a fost mereu clară, comună.
UTKANE vorbește despre vizibilitate și recunoaștere. Vedeți o paralelă între povestea Krystynei și munca multor artiști sau designeri care lucrează pe termen lung, în liniște, fără recunoaștere imediată?
Alexander: Absolut. Munca creativă este continuă, prezentă mereu și adesea precar stabilă.
Recunoașterea vine rar și e imprevizibilă. Dar Krystyna părea să nu fie preocupată de asta. După război și comunism, căuta ușurință și libertate. Arta textilă i-a oferit acest spațiu.
Lucrările ei sunt pline de bucurie, sunt umane, inspirate de natură. A vândut tapiserii ca să călătorească prin lume. Nu cred că a urmărit niciodată faima de tipul celei pe care a avut-o Abakanowicz. Poate e și o diferență de generație. Pentru Krystyna, arta era pur și simplu o formă de muncă — un mod de a trăi, nu o goană după recunoaștere.
Ce lecții din procesul vostru de lucru credeți că pot rezona cu designeri, creativi sau arhitecți? Ce ați învățat despre răbdare, atenție la detalii și încredere în proces?
Maria: Am putea învăța multe și de la ei. Dar un lucru clar este că munca creativă nu e mereu plăcută. Cere răbdare și perseverență. Am trecut prin momente de epuizare și îndoială, dar a fost important să le lăsăm loc. Uneori, munca ne-a condus pe noi, nu invers.
Renunțarea la control și capacitatea de a vedea imaginea de ansamblu ne-au dus, uneori, spre rezultate neașteptate, dar foarte valoroase.
Dincolo de film, ce v-a învățat Krystyna — despre viață, muncă și curiozitate?
Alexander: Krystyna este cea mai rezilientă persoană pe care am cunoscut-o. A trecut prin enorm de multe, dar și-a păstrat umorul, pofta de viață și generozitatea. Prietenia noastră cu ea a fost extrem de ancorantă. Să vezi viața prin ochii ei — la 99 de ani — e o lecție imensă despre energie, curiozitate, perseverență și bucuria de a lua lucrurile mai ușor. Să nu fim atât de serioși.
Ce urmează după Șona? Și ce parte din această experiență sperați să duceți mai departe?
Maria: Festivaluri, proiecte noi, rezidențe, expoziții — împreună și separat, mergem mai departe.
Dar rezidența de la Șona ne-a reamintit cum vrem să lucrăm și să trăim: cu blândețe, calm și intenție.
