Spectacolul „Fraţii Karamazov” a prilejuit studenţilor Anului III, Arta Actorului, întâlnirea cu unul dintre cele mai valoroase texte ale literaturii clasice universale.
Am pornit de la convingerea dostoievskiană conform căreia: „Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei şi dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba; eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu Om”. În realizarea spectacolului, am privit acţiunea noastră ca pe un drum al căutărilor, al întrebărilor, al sondărilor celor mai profunde în structura fiinţei umane. Deopotrivă, studenţi şi profesor, am încercat să înţelegem, mai presus de orice, resorturile lăuntrice atât de greu de aflat şi de stăpânit, care fac posibilă fiinţarea noastră în universul fără margini al trăirilor interioare, pe care trebuie să-l dominăm.
Drumul celor trei fraţi, cele trei faţete ale eului creator, croiţi după eşafodajul interior al celor trei apostoli biblici (Petru, Pavel şi Ioan), a permis tinerilor studenţi să descopere, deopotrivă, forţa dimensiunii instinctuale, valoarea cerebralităţii, precum şi bogăţia iubirii necondiţionate. Marele roman al lui Dostoievski, o adevărată autobiografie, cu lumea sa vastă, cu personajele sale perfect articulate şi surprinzătoare. Acţiunile lor au constituit un impresionant material de lucru pentru tinerii aspiranţi la gloria scenei. Felul în care am construit traseul artistic al spectacolului a ţinut seama, fără îndoială, de modul în care, cu fiecare actor în parte, am analizat în cele mai mici detalii structura interioară a fiecărui rol.
Punând accentul pe creaţia actorului, şi nu pe o formulă regizorală anume, am ajuns la unitatea estetică pe care o prezentăm astăzi publicului. Din dorinţa de a scoate în evidenţă doar Omul, cu trăirile şi frământările sale, cu bucuriile şi tristeţile, cu balansul permanent între Lumină şi Întuneric, pe un „câmp de bătălie, care e chiar sufletul omului”, am ales eliberarea scenei de orice fel de decor de sorginte stilistică realistă, păstrând însă, în jocul actorului, drumul stanislavskian al realismului psihologic. Singurele „ajutoare” scenografice pe care le-am folosit sunt fundalul (pânza de mari dimensiuni, pictată în ulei, de către un tânăr artist plastic), ce reprezintă „Coborârea în iad” (icoana de pe peretele exterior al Mănăstirii Voroneţ), ca semn al luptei permanente pe care o traversează fiinţa umană, aflată mereu şi mereu... între rai şi iad, precum şi scaunul ce reprezintă, în stil estetic cubist, acelaşi drum de la întuneric către lumină. Acesta este, de fapt, limbajul în care am propus spectacolul, cubismul fiind curentul artistic care a spulberat forma, neviciind însă, fondul, spiritul operei.
Dimitri Karamazov – Andrei Ciopec Ivan Karamazov – Daniel Achim Aleoşa Karamazov – Costi Apostol Smerdiakov – Vlad Benescu Părintele Zosima – Liviu Popa Rakitin – Florin Crăciun Procurorul – Adrian Georgescu Judecătorul – Tudor Morgovan Gruşenka – Liudmila Bzovîi Katerina Ivanovna – Delia Danciu Lise – Adela Bengescu D-na Hochlakova – Anamaria Olaş Pan Miusialovici – Răzvan Bănică Pan Wrublewski – Adrian Loghin Călugări / Poliţişti – Cosmin Vîjeu; Mihnea Nicolau Ţigănci – Ioana Călin; Călina Epuran; Romaniţa Toma; Ana Turcu
Am pornit de la convingerea dostoievskiană conform căreia: „Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei şi dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba; eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu Om”. În realizarea spectacolului, am privit acţiunea noastră ca pe un drum al căutărilor, al întrebărilor, al sondărilor celor mai profunde în structura fiinţei umane. Deopotrivă, studenţi şi profesor, am încercat să înţelegem, mai presus de orice, resorturile lăuntrice atât de greu de aflat şi de stăpânit, care fac posibilă fiinţarea noastră în universul fără margini al trăirilor interioare, pe care trebuie să-l dominăm.
Drumul celor trei fraţi, cele trei faţete ale eului creator, croiţi după eşafodajul interior al celor trei apostoli biblici (Petru, Pavel şi Ioan), a permis tinerilor studenţi să descopere, deopotrivă, forţa dimensiunii instinctuale, valoarea cerebralităţii, precum şi bogăţia iubirii necondiţionate. Marele roman al lui Dostoievski, o adevărată autobiografie, cu lumea sa vastă, cu personajele sale perfect articulate şi surprinzătoare. Acţiunile lor au constituit un impresionant material de lucru pentru tinerii aspiranţi la gloria scenei. Felul în care am construit traseul artistic al spectacolului a ţinut seama, fără îndoială, de modul în care, cu fiecare actor în parte, am analizat în cele mai mici detalii structura interioară a fiecărui rol.
Punând accentul pe creaţia actorului, şi nu pe o formulă regizorală anume, am ajuns la unitatea estetică pe care o prezentăm astăzi publicului. Din dorinţa de a scoate în evidenţă doar Omul, cu trăirile şi frământările sale, cu bucuriile şi tristeţile, cu balansul permanent între Lumină şi Întuneric, pe un „câmp de bătălie, care e chiar sufletul omului”, am ales eliberarea scenei de orice fel de decor de sorginte stilistică realistă, păstrând însă, în jocul actorului, drumul stanislavskian al realismului psihologic. Singurele „ajutoare” scenografice pe care le-am folosit sunt fundalul (pânza de mari dimensiuni, pictată în ulei, de către un tânăr artist plastic), ce reprezintă „Coborârea în iad” (icoana de pe peretele exterior al Mănăstirii Voroneţ), ca semn al luptei permanente pe care o traversează fiinţa umană, aflată mereu şi mereu... între rai şi iad, precum şi scaunul ce reprezintă, în stil estetic cubist, acelaşi drum de la întuneric către lumină. Acesta este, de fapt, limbajul în care am propus spectacolul, cubismul fiind curentul artistic care a spulberat forma, neviciind însă, fondul, spiritul operei.
Distribuţie
