Cine a fost vara asta prin Timișoara sigur nu a ratat bannerele care anunțau, pe un fundal negru luminat de personaje fantastice în alb, spectacolul Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte. Iar cine și-a făcut drum, în ultimele seri de iulie, prin Piața Libertății, a dat nas în nas cu marionete gigantice, întruchipându-i pe Făt-Frumos, calul său loial și Gheonoaia, a auzit o coloană sonoră copleșitoare, interpretată live, și s-a lăsat cuprins de abur și lumini.
Au fost șase reprezentații în șase zile consecutive, iar cele 1.500 de bilete pentru un loc pe scaun s-au vândut până la ultimul. Probabil tot atâția spectatori au rămas și în picioare, pe bănci sau pe treptele clădirilor din jur, nevrând să se desprindă de magia din fața ochilor lor.
La această magie, tradusă prin muncă și curaj, au pus umărul Asociația Prin Banat, în calitate de producător, și actorii de la Auăleu, cea mai cunoscută trupă de teatru independent din oraș. Lor li s-au alăturat actori de la Teatrul Maghiar și Teatrul Merlin, dar și studenți și absolvenți de la Actorie. Parteneriatul lor de amploare a demonstrat forța lui împreună, sedimentând o energie colaborativă și un profesionalism care să răzbată și dincolo de Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii.
La 18 ani, Auăleu a trăit și jucat multe, dar încă își păstrează un aer boem
Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte e rezultatul unui proiect european intitulat Centriphery, în care Ovidiu Mihăiță, cofondator Auăleu, a fost nominalizat pentru o rezidență artistică în afara țării de Asociația Prin Banat. Cum Ovidiu era interesat de basmul românesc, iar Centriphery își propunea să dea voce așa-numitelor zone periferice prin reactivarea și recontextualizarea mitologiilor locale, s-a cristalizat povestea lui Făt Frumos.
Prima dată a fost pusă în scenă în 2021, cu trei reprezentații. Anul acesta, în contextul titlului de Capitală Europeană a Culturii, numărul reprezentațiilor s-a dublat. Pe termen lung, Auăleu și Prin Banat speră ca spectacolul să devină într-atât de sustenabil încât să poată porni cu el în turneu.
Dacă Ovidiu a fost regizorul, colegii lui de la Auăleu au fost pe scenă, ca actori. Dintre toți, probabil cea mai vizibilă prezență a avut-o Christine Cizmaș, în rol de povestitor. Christine s-a plimbat printre rândurile de spectatori, uneori a cântat, s-a uitat direct în ochii oamenilor. Pe copii i-a văzut entuziasmați. Pe unii adulți i-a văzut lăcrimând; după spectacol mi-a mărturisit că îi înțelege. La 45 de ani, și ea e într-un punct în care simte că imposibilitatea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte e înfricoșătoare.
Instantaneu din timpul spectacolului Tinerețe fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte. În partea dreaptă, Christine Cizmaș, în rolul de povestitor/ foto: Dana Moica
Auăleu, în schimb, la 18 ani abia împliniți, încă îi pare o construcție boemă, căreia nu i-ar strica, poate, ca odată cu majoratul „să se ia foarte în serios”. Dacă ar fi să și-o imagineze drept personaj, Auăleu ar fi o fată „cu o rochie de vară. O rochie vaporoasă, galbenă”. Ar asculta jazz, Bach și Strauss. „Sigur ar dansa pe Beyonce.” Ce-ar face-o să spună auăleu? „Nu cred că i-ar plăcea cuvântul. A, dar la ce ar reacționa? La nedreptate.”
Când Christine descrie Auăleu, nu poți decât să o crezi. La urma urmei, ea, la fel ca Ovidiu, e unul dintre fondatori. Îi cunoaște dedesubturile încă de la debutul din 2005, când numele oficial îi era „Teatrul de garaj și curte Auăleu”. Nu de dragul vreunei metafore, ci pentru că acolo avea casa – într-un garaj din spatele Gării de Nord timișorene, vizavi de stadion. Era o perioadă în care teatrele independente începuseră să apară în mai multe orașe din România, iar Christine și Ovidiu, care se cunoscuseră în Grupul de Teatru Studențesc Thespis, nu mai voiau să se lege de instituții.
Christine Cizmaș, cofondatoare Auăleu, spune că nu îi place să aibă inhibiții sau rețineri, dar încă se rușinează când urcă pe scenă/ foto: Dana Moica
Debutul și l-au făcut cu „Umbrele pentru lacrimi”, un spectacol de mișcare, fără text. Personajul principal e gândit să parcurgă, într-o singură zi, toate etapele importante ale vieții, de la naștere, la iubire și fericire, la suferință și moarte. „Dacă povestea aceasta smulge rânjete și scrâșnete de dinți și nu râsete și plânsete”, spune descrierea ei oficială, „ne-am atins scopul”.
De la debutul cu „Umbrele pentru lacrimi”, trupa (care îi include azi și pe Armand Iftode, Ionuț Marian Pîrvulescu, Norbert Lovasz, Ioan Codrea, Laurențiu Bănescu, Anastasia Diana Miulescu și Jasmina Mitrici) a jucat și în 25 de metri pătrați, și în 50 de metri pătrați, și în parcare, și pe munte, și, iată, în piețe publice. Piese ca „Huooooo!!!”, o tragicomedie politică și socială „la care se râde”, „Dragă Elena”, dedicată celor „corigenți, repetenți, exmatriculați, (...) semizei, pofticioşi, orbi” și altora asemenea, ori „Miorița”, o reinterpretare a baladei care poate fi vizionată aici, au devenit o carte de vizită de neconfundat pentru Auăleu.
La fel cum e debarasarea de etichetă și convenții. „La Auăleu se vine lejer, în haine de stradă, pentru că nimeni nu etalează nimic nimănui”, anunță site-ul teatrului. Iar Christine plusează: „Dacă sună un telefon în timpul spectacolului, lăsăm persoana să-l închidă sau să vorbească. Sunt oameni care nu-și pot pune viața pe stop timp de două ore.” Desigur, momentele evidente de indiferență și dezinteres o dor, dar în general spune că nu ia lucrurile personal. „Pot fi atent și în timp ce-mi aprind o țigară”, conchide ea.
Începând cu 2009, echipa s-a mutat într-o casă de pe Strada Arhitect Laszlo Szekely. Acolo joacă, dar a înființat și cunoscutul bar Scârț, Loc Lejer. Treimea e completată de Muzeul Consumatorului Comunist, din aceeași incintă, care atrage inclusiv clase de elevi din localități învecinate.
„Cred că barul a apărut ca o necesitate de a susține teatrul”, explică Christine. „Am învățat să servesc, am făcut contabilitate, am făcut curat, am repetat. De asta sunt un om care rar se poate focusa doar pe un lucru.”
Însă configurația teatru-bar-muzeu într-o singură casă n-a funcționat întotdeauna fără scântei. Probabil cel mai sonor dintre obstacole a fost procesul prin care Auăleu a trecut de curând cu caricaturistul Ștefan Popa Popa’s, vecinul de la locuința alăturată. După ani de șicanări și controale trimise sub pretexte care mai de care mai diverse, acesta a vrut ca Auăleu să își piardă autorizația de funcționare pe motiv că ar face prea multă gălăgie. Prima instanță l-a contrazis, dar nu fără ca întreaga pățanie să lase un gust amar.
„Noi tot timpul am fost considerați cei împotriva sistemului”, povestește Christine. „Mulți au zis noi nu suntem atât de gălăgioși și de extremi ca voi. Dar asta nu a fost decizia noastră. Apropo de proces, am tăcut mult timp.”
După atâtea schimbări de scenă, Christine nu simte că Auăleu e acasă într-un loc anume. Mai degrabă într-o stare: „când știu că avem toate recuzitele, că am repetat textul, că toată lumea este atentă și pregătită pentru a oferi entertainment. Acolo e acasă”.
Când nu joacă, pe Christine Cizmaș e posibil să o întâlnești la cursuri de tango/ foto: Dana Moica
Entertainment în stilul Auăleu au gândit și pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii. Simplu, direct, aspru și nefardat, așa cum își definesc munca, i-au dedicat Grand Hostel Timișoara. În acest spectacol, Christine interpretează rolul unei recepționere care intră în vorbă cu turiștii și, în limbi străine vorbite stâlcit, șontâc, dar cu savoare, încearcă să le arate cum își pot petrece vacanța timișoreană. Grand Hostel înseamnă autoironie și ilaritate, o oglindă care reflectă și bunele, și relele acestei perioade. „Ultima reprezentație, din 31 decembrie, va avea o scenă în plus”, promite Christine, fără să intre în detalii.
Dacă o întrebi care au fost pentru ea „bunele” din 2023, actrița îți va vorbi, printre altele, despre colaborarea cu Asociația Prin Banat. Nu doar că au produs împreună Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte, dar au și colaborat la proiectul Cămine în mișcare, menit să documenteze povești de migrație din Banatul istoric. Christine a mers pe teren în Uzdin, o localitate din Serbia de azi, iar dialogurile pornite acolo au dat naștere podcastului UZDINUZ.
Christine Cizmaș, în dialog cu autoarea, la finalul uneia dintre reprezentațiile spectacolului Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte/ foto: Dana Moica
Tot la categoria „bune” ar intra și Premiul UNITER pentru rezistență și creativitate în teatrul independent, câștigat de Auăleu. „Fără lipsă de modestie, a fost, cred, momentul cel mai emoționant”, spune Christine. „A aplaudat foarte multă lume în sală, nu ne-am așteptat.”
La Timișoara lui 2024 se uită însă ca la ziua de după nuntă, când „începe viața”. „Dacă vom deveni un punct cultural pe harta geografică, asta o să fie bine. Cred că important este să fim mai deschiși unii față de ceilalți, să reușim să discutăm la aceeași masă. Noi (n.r. Auăleu) oricum ne vom vedea de gâște.”
În final, crede că „singurul nostru câștig – și cel mai important – e publicul”.
***
Text de Alina Cristea
Fotografii de Dana Moica
***
Timișoara, Shine Your Light!
Credem cu tărie în puterea comunităților și știm că sectorul cultural-creativ local poate schimba spații, clădiri și chiar orașe.
De aceea, Cartierul Creativ, alături de Banca Transilvania, partener principal al Timișoara Capitală Europeană a Culturii - TM2023, își propun să se uite cu atenție la ecosistemul creativ-cultural Timișorean, la spațiile de dialog și de cross-fertilizarea creativă de aici și să vă prezinte organizațiile culturale și oamenii care au făcut din Timișoara- Capitala Culturală Europeană a anului 2023!
Au fost șase reprezentații în șase zile consecutive, iar cele 1.500 de bilete pentru un loc pe scaun s-au vândut până la ultimul. Probabil tot atâția spectatori au rămas și în picioare, pe bănci sau pe treptele clădirilor din jur, nevrând să se desprindă de magia din fața ochilor lor.
La această magie, tradusă prin muncă și curaj, au pus umărul Asociația Prin Banat, în calitate de producător, și actorii de la Auăleu, cea mai cunoscută trupă de teatru independent din oraș. Lor li s-au alăturat actori de la Teatrul Maghiar și Teatrul Merlin, dar și studenți și absolvenți de la Actorie. Parteneriatul lor de amploare a demonstrat forța lui împreună, sedimentând o energie colaborativă și un profesionalism care să răzbată și dincolo de Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii.
La 18 ani, Auăleu a trăit și jucat multe, dar încă își păstrează un aer boem
Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte e rezultatul unui proiect european intitulat Centriphery, în care Ovidiu Mihăiță, cofondator Auăleu, a fost nominalizat pentru o rezidență artistică în afara țării de Asociația Prin Banat. Cum Ovidiu era interesat de basmul românesc, iar Centriphery își propunea să dea voce așa-numitelor zone periferice prin reactivarea și recontextualizarea mitologiilor locale, s-a cristalizat povestea lui Făt Frumos.
Prima dată a fost pusă în scenă în 2021, cu trei reprezentații. Anul acesta, în contextul titlului de Capitală Europeană a Culturii, numărul reprezentațiilor s-a dublat. Pe termen lung, Auăleu și Prin Banat speră ca spectacolul să devină într-atât de sustenabil încât să poată porni cu el în turneu.
Dacă Ovidiu a fost regizorul, colegii lui de la Auăleu au fost pe scenă, ca actori. Dintre toți, probabil cea mai vizibilă prezență a avut-o Christine Cizmaș, în rol de povestitor. Christine s-a plimbat printre rândurile de spectatori, uneori a cântat, s-a uitat direct în ochii oamenilor. Pe copii i-a văzut entuziasmați. Pe unii adulți i-a văzut lăcrimând; după spectacol mi-a mărturisit că îi înțelege. La 45 de ani, și ea e într-un punct în care simte că imposibilitatea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte e înfricoșătoare.
Instantaneu din timpul spectacolului Tinerețe fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte. În partea dreaptă, Christine Cizmaș, în rolul de povestitor/ foto: Dana Moica
Auăleu, în schimb, la 18 ani abia împliniți, încă îi pare o construcție boemă, căreia nu i-ar strica, poate, ca odată cu majoratul „să se ia foarte în serios”. Dacă ar fi să și-o imagineze drept personaj, Auăleu ar fi o fată „cu o rochie de vară. O rochie vaporoasă, galbenă”. Ar asculta jazz, Bach și Strauss. „Sigur ar dansa pe Beyonce.” Ce-ar face-o să spună auăleu? „Nu cred că i-ar plăcea cuvântul. A, dar la ce ar reacționa? La nedreptate.”
Când Christine descrie Auăleu, nu poți decât să o crezi. La urma urmei, ea, la fel ca Ovidiu, e unul dintre fondatori. Îi cunoaște dedesubturile încă de la debutul din 2005, când numele oficial îi era „Teatrul de garaj și curte Auăleu”. Nu de dragul vreunei metafore, ci pentru că acolo avea casa – într-un garaj din spatele Gării de Nord timișorene, vizavi de stadion. Era o perioadă în care teatrele independente începuseră să apară în mai multe orașe din România, iar Christine și Ovidiu, care se cunoscuseră în Grupul de Teatru Studențesc Thespis, nu mai voiau să se lege de instituții.
Christine Cizmaș, cofondatoare Auăleu, spune că nu îi place să aibă inhibiții sau rețineri, dar încă se rușinează când urcă pe scenă/ foto: Dana Moica
Debutul și l-au făcut cu „Umbrele pentru lacrimi”, un spectacol de mișcare, fără text. Personajul principal e gândit să parcurgă, într-o singură zi, toate etapele importante ale vieții, de la naștere, la iubire și fericire, la suferință și moarte. „Dacă povestea aceasta smulge rânjete și scrâșnete de dinți și nu râsete și plânsete”, spune descrierea ei oficială, „ne-am atins scopul”.
De la debutul cu „Umbrele pentru lacrimi”, trupa (care îi include azi și pe Armand Iftode, Ionuț Marian Pîrvulescu, Norbert Lovasz, Ioan Codrea, Laurențiu Bănescu, Anastasia Diana Miulescu și Jasmina Mitrici) a jucat și în 25 de metri pătrați, și în 50 de metri pătrați, și în parcare, și pe munte, și, iată, în piețe publice. Piese ca „Huooooo!!!”, o tragicomedie politică și socială „la care se râde”, „Dragă Elena”, dedicată celor „corigenți, repetenți, exmatriculați, (...) semizei, pofticioşi, orbi” și altora asemenea, ori „Miorița”, o reinterpretare a baladei care poate fi vizionată aici, au devenit o carte de vizită de neconfundat pentru Auăleu.
La fel cum e debarasarea de etichetă și convenții. „La Auăleu se vine lejer, în haine de stradă, pentru că nimeni nu etalează nimic nimănui”, anunță site-ul teatrului. Iar Christine plusează: „Dacă sună un telefon în timpul spectacolului, lăsăm persoana să-l închidă sau să vorbească. Sunt oameni care nu-și pot pune viața pe stop timp de două ore.” Desigur, momentele evidente de indiferență și dezinteres o dor, dar în general spune că nu ia lucrurile personal. „Pot fi atent și în timp ce-mi aprind o țigară”, conchide ea.
Începând cu 2009, echipa s-a mutat într-o casă de pe Strada Arhitect Laszlo Szekely. Acolo joacă, dar a înființat și cunoscutul bar Scârț, Loc Lejer. Treimea e completată de Muzeul Consumatorului Comunist, din aceeași incintă, care atrage inclusiv clase de elevi din localități învecinate.
„Cred că barul a apărut ca o necesitate de a susține teatrul”, explică Christine. „Am învățat să servesc, am făcut contabilitate, am făcut curat, am repetat. De asta sunt un om care rar se poate focusa doar pe un lucru.”
Însă configurația teatru-bar-muzeu într-o singură casă n-a funcționat întotdeauna fără scântei. Probabil cel mai sonor dintre obstacole a fost procesul prin care Auăleu a trecut de curând cu caricaturistul Ștefan Popa Popa’s, vecinul de la locuința alăturată. După ani de șicanări și controale trimise sub pretexte care mai de care mai diverse, acesta a vrut ca Auăleu să își piardă autorizația de funcționare pe motiv că ar face prea multă gălăgie. Prima instanță l-a contrazis, dar nu fără ca întreaga pățanie să lase un gust amar.
„Noi tot timpul am fost considerați cei împotriva sistemului”, povestește Christine. „Mulți au zis noi nu suntem atât de gălăgioși și de extremi ca voi. Dar asta nu a fost decizia noastră. Apropo de proces, am tăcut mult timp.”
După atâtea schimbări de scenă, Christine nu simte că Auăleu e acasă într-un loc anume. Mai degrabă într-o stare: „când știu că avem toate recuzitele, că am repetat textul, că toată lumea este atentă și pregătită pentru a oferi entertainment. Acolo e acasă”.
Când nu joacă, pe Christine Cizmaș e posibil să o întâlnești la cursuri de tango/ foto: Dana Moica
Entertainment în stilul Auăleu au gândit și pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii. Simplu, direct, aspru și nefardat, așa cum își definesc munca, i-au dedicat Grand Hostel Timișoara. În acest spectacol, Christine interpretează rolul unei recepționere care intră în vorbă cu turiștii și, în limbi străine vorbite stâlcit, șontâc, dar cu savoare, încearcă să le arate cum își pot petrece vacanța timișoreană. Grand Hostel înseamnă autoironie și ilaritate, o oglindă care reflectă și bunele, și relele acestei perioade. „Ultima reprezentație, din 31 decembrie, va avea o scenă în plus”, promite Christine, fără să intre în detalii.
Dacă o întrebi care au fost pentru ea „bunele” din 2023, actrița îți va vorbi, printre altele, despre colaborarea cu Asociația Prin Banat. Nu doar că au produs împreună Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte, dar au și colaborat la proiectul Cămine în mișcare, menit să documenteze povești de migrație din Banatul istoric. Christine a mers pe teren în Uzdin, o localitate din Serbia de azi, iar dialogurile pornite acolo au dat naștere podcastului UZDINUZ.
Christine Cizmaș, în dialog cu autoarea, la finalul uneia dintre reprezentațiile spectacolului Tinerețe Fără Bătrânețe și Viață Fără de Moarte/ foto: Dana Moica
Tot la categoria „bune” ar intra și Premiul UNITER pentru rezistență și creativitate în teatrul independent, câștigat de Auăleu. „Fără lipsă de modestie, a fost, cred, momentul cel mai emoționant”, spune Christine. „A aplaudat foarte multă lume în sală, nu ne-am așteptat.”
La Timișoara lui 2024 se uită însă ca la ziua de după nuntă, când „începe viața”. „Dacă vom deveni un punct cultural pe harta geografică, asta o să fie bine. Cred că important este să fim mai deschiși unii față de ceilalți, să reușim să discutăm la aceeași masă. Noi (n.r. Auăleu) oricum ne vom vedea de gâște.”
În final, crede că „singurul nostru câștig – și cel mai important – e publicul”.
***
Text de Alina Cristea
Fotografii de Dana Moica
***
Timișoara, Shine Your Light!
Credem cu tărie în puterea comunităților și știm că sectorul cultural-creativ local poate schimba spații, clădiri și chiar orașe.
De aceea, Cartierul Creativ, alături de Banca Transilvania, partener principal al Timișoara Capitală Europeană a Culturii - TM2023, își propun să se uite cu atenție la ecosistemul creativ-cultural Timișorean, la spațiile de dialog și de cross-fertilizarea creativă de aici și să vă prezinte organizațiile culturale și oamenii care au făcut din Timișoara- Capitala Culturală Europeană a anului 2023!
